Dupa 25 de ani… 25 de ani care au trecut peste cei 18 pe care ii aveam atunci cand am absolvit liceul.
Atunci cand Adina (asa cum unii au o Diana, eu am o Adina si, cine nu are una ar trebui sa faca rost…) m-a rugat sa spun cateva cuvinte, am vrut sa creionez macar, un discurs. Dar, ori de cate ori incepeam sa scriu, imi aparea in fata ochilor Horea - si el colegul meu de promotie, un tip de o sinceritate coplesitoare si de o spontaneitate de invidiat - si nu stiu de ce, de fiecare data casca. Am abandonat ideea si mi-am spus ca, obisnuita sa vorbesc in fata oamenilor, imi voi gasi inspiratia pe moment si voi reusi sa incheg un discurs fluid, coerent, echilibrat. Nu mi-am propus nicio clipa sa-i fac pe cei prezenti sa rada pentru ca toti cei care ma cunosc stiu ca nu am fost niciodata fata cu glumele la ea. Este motivul pentru care nu am fost vazuta in anii astia performand pe la concursurile de stand-up comedy. Nu mi-am propus nici sa ii fac sa planga - desi puteam miza pe faptul ca pe oamenii care au trecut mai mult ptin viata ii faci mai usor sa planga decat sa rada.
Ideea mea nu a fost una prea reusita. Pentru ca, in prezenta dragilor nostri profesori si in fata colegilor m-au coplesit emotiile, m-au incearcat ganduri dezordonate si o multime de sentimente. Prea multe sa le pot insira. Printre ele – recunostinta, tristete, bucurie.
Recunostinta pentru profesorii nostri, cei care au fost astazi cu noi dar si cei pe care ii purtam in ganduri, oamenii care ne-au fost alaturi in trecerea asta dinspre copilarie spre adolescenta.
Am spus-o si o voi spune ori de cate ori voi avea ocazia, chiar daca, recunosc, s-ar putea sa fiu subiectiva: nu cred ca exista o profesie mai nobila decat aceea de dascal. Iar noi, chiar daca se spune ca suntem o generatie de sacrificiu, am avut norocul sa fim indrumati de de oameni care au inteles foarte bine care le este menirea si care nu au facut compromisuri – pentru ca, pana la urma, era vorba despre viitorul nostru si al atator generatii de tineri.
Astazi veti gasi printre noi profesori, informaticieni, matematicieni, fizicieni, economisti, ingineri, jurnalisti, juristi, medici de exceptie, oameni care sunt varful in domeniile in care profeseaza. Si este dovada faptului ca cei care ne-au indrumat, ne-au indrumat bine si ca noi am gasit resursele, indrazneala, intelepciunea si ambitia, de a le urma sfaturile.
Astazi veti gasi printre noi oameni impliniti in viata personala, familisti, oameni care traiesc nu doar pentru ei ci si pentru altii, care sunt respectati in comunitatile din care fac parte. Si asta dovedeste ca profesorii nostri ne-au transmis nu doar cunostinte ci si valori, din acelea adevarate, care nu se gasesc in buzunare ci in suflete.
Pe langa recunostinta, mai este tristete. Pentru timpul care devine si pentru noi prea putin. Pentru locurile ramase goale, la catedra sau in banci.
Dar este si multa, foarte multa bucurie. Pentru faptul ca ne-am dorit si am reusit sa ne intalnim. Si eu cred ca ne-am intalnit nu pentru ceea ce suntem astazi ci pentru ceea ce am fost acum 25 de ani. Ne-am intalnit pentru a ne intoarce in trecut. Si unde am putea face asta mai bine decat acolo, intre zidurile batranului nostru liceu, care au fost complicii tacuti, discreti ai trairilor fiecaruia dintre noi.
Nu e usor sa te intorci si sa privesti copilul de ieri cu mintea omului matur de astazi. E nevoie de curaj pentru asta. Toti cei care am raspuns astazi prezent, suntem impacati cu noi si cu parcursul nostru, pregatiti sa ne impartasim unii altora experientele de viata, realizarile, implinirile, bucuriile dar si tristetile. Si spun din nou, e normal sa ne bucuram si sa ne intristam impreuna pentru tot ceea ce ne-a adus astazi aici, asa cum suntem. Dar cred ca este vorba mai mult despre regasirea generatiei din care facem parte, cu valorile noastre comune, cu felul nostru de a iubi, de a ne imbraca, cu muzica si cartile noastre, cu amintirile noastre comune despre ore petrecute la scoala, in pauze, chiuluri, chefuri, plimbari…
Emotiile nu au fost doar ale mele ci ale fiecaruia dintre noi, zambete nostalgice de copii pe chipuri brazdate de riduri pana mai ieri nestiute.
Sunt obisnuita sa vorbesc in fata oamenilor. De cele mai multe ori – sunt oameni care stau cu ochii pe ceas si imi atrag atentia ca pot formula concluzii scrise, oameni care au intotdeauna ultimul cuvant.
Astazi, ultimul cuvant il vom avea fiecare dintre noi, povestile noastre de viata – povesti care s-au transformat de la an al an, care ne-au transformat si care fac parte din istoria Colegiul National “Decebal” din Deva. Cu siguranta vom trai clipe minunate, pe care le vom transforma in noi amintiri pentru intalnirile viitoare.
