Trebuie să încep să zâmbesc. Să sper. Să visez. Să îndrăznesc. Să privesc înainte atunci când îmi caut calea și spre cer - când îmi pierd curajul.
De ce am uitat cum să găsesc fericirea în lucrurile mărunte? O carte, o prăjitură cu prea multă ciocolată, un pahar de vin (acum mă dau mare!); ochii jucăuși și poveștile fără sfârșit ale Anei mele, privirea caldă și gândurile pe care doar eu le ghicesc, ale lui Ionuț, zâmbetul ștrengăresc al lui Vlăduț; sentimentul că, orice ar fi, el- Dănuț - e acolo pentru mine, cuvântul potrivit atunci când am cea mai mare nevoie, spus de ea, femeia-copil sau copilul-femeie de lângă fratele meu; lacrima caldă ce-mi spală obrazul atunci când sufletul îmi e prea plin de dor de mama, norocul să mai pot spune "tati, vin acasă!"; un suflet trist dar cu atât de multă iubire de oferit, cu care nu am vorbit de tare de mult, pentru simpla lui "vină" de a avea glasul mamei; omul de lângă mine, altfel decât în amintirile mele și altul decât cel din vise, schimbat făță de cel de ieri și cu siguranță diferit de cel de mâine; inima albastră de care nu pot să mă despart și care își caută (încă) cheia potrivită.
Trebuie să încep să zâmbesc. Nu pot de azi. Poate...de mâine!
