Tot vorbind despre vise mi-am amintit ca imi doream (visam)
candva sa am mica mea...afacere. Desi, era mult mai mult decat atat. Era senzatia
aceea dulceaga, molesitoare, de a face un lucru zambind.
Imi
doream o cafetarie. Un amestec parfumat de cafea proaspat macinata si gustul
prajiturilor de-acasa. Nu ma hotarasem cum avea sa arate dar stiu sigur ca perdelutele cusute de mama, neaparat de
culoarea marii, si-ar fi gasit locul acolo, in mica mea lume. I-am ales si un
nume, la un moment dat...
E
mult timp de cand s-a asezat praful peste tainicul meu vis. Il mai sterg,
uneori, si ma las coplesita de arome care mai de care mai...pacatoase... Din
cand in cand, indulcesc cu un tiramisu ziua unor oameni care-mi sunt dragi si
care ma rasplatesc, de fiecare data, cu zambetul lor satisfacut. Ei nu stiu cat
bine imi fac. E ca si cum mi-ar sterge cu batista cuvintele ce stiu doar sa
planga.
