Fără repetiții...

Destul de târziu ne dăm seama că timpul chiar trece peste noi cam prea repede... Nu ne lasă răgazul pentru a da valoarea meritată fiecărei clipe. De a înțelege exact sensul fiecărei întâmplări, rostul vreunui eșec, puterea cuvintelor ce de prea multe ori rănesc, ireversibilitatea alegerilor pe care le facem. Depășiți de tehnologie întindem în zadar mâna sperând că vom putea pipăi cu vârful degetelor butonul de "repeat".
Viața se trăiește pe repede-nainte. Fără repetiții. Fără simulări. Fără meditații.
Trecem de copilărie, adolescență și tinerețe și  ne trezim adulți, prea copleșiți de griji, nepregătiți să înfruntăm realitatea, obosiți de drum, refuzând să-i acceptăm sfârșitul. Și ne întoarcem atunci spre copiii noștri, încercând să le dictăm visele, crezând absurd că putem îndrepta prin ei propriile noastre neîmpliniri.
Înțeleg acum nevoia mamei de a-mi spune cu ce să mă îmbrac, cum să trec strada, cum să privesc oamenii, unde să-mi ascund lacrimile, când să închid o ușă, cum să tac, ce să iubesc... Și, asta nu atunci când învățam să fac primii pași. Ci atunci când îi învățam eu primii pași pe copiii mei...
O regăsesc astăzi pe mama în fiecare cuvânt sau gest sau privire cu care dezaprob alegerile copiilor mei. În fiecare încercare de a le spune eu ce culoare are fericirea. În toate momentele în care îi dojenesc atunci când ar trebui doar să îi iau de mână numai ca să înțeleagă că, orice ar fi, le sunt alături dacă au nevoie de un punct de sprijin.

Viața se trăiește pe repede-nainte. Fără repetiții...