Doamnei învățătoare, cu dragoste!

Draga mea doamnă învățătoare!

Astăzi vă scriu dumneavoastră și cuvintele mele vor vorbi despre recunoștință și respect și dragoste!

Cred că în sufletul fiecărui om învățătorul ocupă un loc aparte. În sufletul meu, cu sigurtanță așa este! Poate că sunt puțin subiectivă, poate că, având în familie un om care și-a dedicat  viața atâtor generații de elevi, am ajuns să privesc altfel oamenii de la catedră. Pentru mine nu există o profesie mai nobilă decât aceea de dascăl. Fără ei, educatori, învățători, profesori - niciunul dintre noi nu am fi unde suntem astăzi, ceea ce suntem astăzi, așa cum suntem astăzi.

Aș putea să scriu pagini întregi în încercarea de a spune tot ceea ce vă datorez. Tot ceea ce însemnați pentru mine. Tot ceea ce simt pentru dumneavoastră. Sunteți - alături de părinții mei dragi -  omul care a crezut în mine și care a știut când să mă încurajeze, cât să mă dojenească, cum să mă îndrume. M-ați învățat să scriu și să citesc, mi-ați arătat frumusețea din spatele rigorii matematicii și logica ce însoțește rotunjimea oricărei înșiruiri de litere. M-ați purtat prin lumea culorilor și a sunetelor, m-ați ajutat să descopăr tâlcul fiecărei povești, m-ați făcut să îmi doresc să știu și să cred că pot! Mi-ați îndrumat primii pași și mi-ați arătat  că nu sunt și nu trebuie să fiu singură. Prieteniile ce s-au născut în anii copilăriei mele au dăinuit peste timp și s-au dovedit a fi cele mai sincere și frumoase prietenii. Pentru că dumneavoastră ne-ați arătat că împreună oamenii pot face minuni.

Peste ani, mi-ați fost alături în clipele de bucurie și de tristețe, v-am simțit mândră pentru fiecare realizare, v-am primit încurajările în momente de cumpănă. Îmi doresc să fi simțit, la rândul dumneavoastră, dragostea mea și respectul și recunoștința!
Cuvinte ce ar putea vorbi despre dumneavoastră? Răbdare și înțelepciune. Dăruie și blândețe. Și iubire. Nesfârșită iubire. Oferită la fel, atâtor generații de copii,
La mulți ani! draga mea doamnă învățătoare!

Mama

Intr-o noapte, la sfarsitul lui martie 2009, asterneai pe hartie ganduri de ramas bun pentru fiecare dintre noi: pentru tata, Danut, pentru mine, pentru nepoti...Stiai ca, nu peste mult timp vei pleca si trebuia sa ne spui, inca o data daca mai era nevoie, cat ne-ai iubit si cat de mult ti-ai dorit sa ne stii pe toti fericiti. Mi-ai dat mie scrisorile, cand am venit acasa, de ziua Anei. Si m-ai rugat sa le pastrez si sa le citim atunci cand vei fi fost mult prea obosita sa mai poti lupta... Atunci cand vei fi incetat sa mai astepti...
Sunt 7 ani de cand ai plecat. De 7 ani, in noaptea in care copiii-l asteapta pe Mos Nicolae, ghemuita in pat, recitesc scrisorile tale - despaturind cu grija hartia deja ingalbenita. Ca-ntr-un ritual, imi trec degetele peste fiecare litera, incercand sa-ti simt mainile catifelate - in timp ce asterneai pe hartie ganduri incarcate de iubire, de durere, de regrete, de neputinta..., si aerul se umple de parfumul tau si ma grabesc sa-mi sterg lacrimile crezand absurd ca doar ele ma impiedica sa-ti vad chipul...

...Imi spui ca esti mandra de mine. Ca sunt fiica pe care si-o doreste orice mama. Dar, oare de ce nu simt asta? De ce traiesc cu gandul ca te-am dezamagit? De ce caut si acum aprobarea ta pentru fiecare alegere pe care o fac?
...Sa am grija de nepotii tai. Sa le amintesc din cand in cand de tine. Sa le spun cat i-ai iubit. Incerc, mami, sa am grija de ei. Sa fiu macar pe jumatate mama care ai fost tu. De amintit, isi amintesc singuri de tine. Si inteleg, poate abia acum, ca iubire se cheama  si mangaierile si dojenile deopotriva.
...Sa fim fericiti si sa nu uit niciodata cat de mult ne-ai iubit. Cum as putea uita, cand inca respir iubirea ta? Cat despre fericire - am invatat sa o gasim in lucrurile simple. Am fost la un pas sa ne pierdem... Am fost la un pas sa ma pierd eu de mine. Ajunsesem sa nu mai stiu cine sunt, ce vreau si...de fapt... ce caut eu in viata mea?!... Iti amintesti? Te-am strigat atunci. Si te-am rugat sa ma lasi, pentru o clipa doar, sa imi asez capul in poala ta si sa ma asculti si sa imi spui ca ma intelegi si ca ma ierti. Sa ma ajuti sa zambesc. Si...curcubeul acela a fost pentru mine!

...Ai fi vrut sa mai stai... Stiu. Si eu mi-as fi dorit sa mai stai... Ai fi fost atat de fericita sa-l vezi pe Dan implinit. Sa-l legeni in bratele tale pe Vladut. Sa-l privesti adormind, sa fii langa el la primul pas, in prima zi de gradinita..., de scoala... Si Ana si Ionut... Sunt sigura ca ai fi fost tare mandra sa-i vezi...liceeni...Daca ai mai fi stat, multe lucruri s-ar fi intamplat altfel, ori nu s-ar mai fi intamplat... Dar stiu. Purs si simplu nu ai mai putut...
Sper ca ne vezi. Si sper ca ne intelegi. Incercam sa fim familia frumoasa pe care tu ne-ai invatat cum sa o avem. Si cum sa o pastram. Nu e usor intotdeauna dar nici nu ne-ai spus ca va fi usor. Plangem si radem impreuna, daruim, iubim, intelegem, mai gresim si ne mai suparam uneori - si atunci avem nevoie de cate o gura de aer - dar ne intoarcem zambind (si sper sa reusim sa ne intoarcem mereu), pentru ca asta e familia noastra! Ce n-ar fi fost asa, daca tu nu ne-ai fi iubit atat!
Mi-e dor de tine, mami! Saruta-l pe tata!...

Nu voi spune azi "La multi ani!" de Sfantul Andrei...

      In anii ce-au trecut, am spus si eu "La multi ani!" in ziua de 30 noiembrie celor ce poarta numele Sfantului Andrei. M-am oprit si eu din goana asta nebuna careia am invatat sa-i spunem viata si m-am gandit la voi toti, Andrei si Andree, fie ca mi-ati fost ori imi sunteti colegi sau prieteni, mai apropiati sau mai putin apropiati, cunoscuti de-acum ori de demult. Sau poate copii, frati, surori, soti, sotii ai vreunui coleg sau prieten ori cunoscut...Mi-am dorit sa va fie bine, sa va bucurati de oameni dragi alaturi de care sa va traiti si sa va impliniti visele! Sa iubiti, sa credeti, sa sperati, sa luptati, sa radeti si sa plangeti atunci cand simtiti, asa cum simtiti. Sa fiti voi cu fiecare rasuflare! Sa acceptati diversitatea si sa dati fiecarui lucru pretul sau.
     Chiar daca sufletul imi spune altceva, chiar daca altele sunt convingerile mele, astazi nu voi spune "La multi ani!" celor ce poarta numele Sfantului Andrei. Nu stiu de ce dar imi vin in minte vorbele dojenitoare, uneori chiar acuzatoare adresate noua, ignorantilor, de catre cei ce pretind ca detin adevarul suprem - spuse intr-o alta zi de sarbatoare care imparte oamenii in buni sau rai: 15 august.
     Daca atunci e gresit sa spunem "la multi ani!" Mariilor, de ce e corect acum sa spunem "la multi ani!" Andreilor? Daca atunci, de "adormirea" Maicii Domnului nu e zi de petreceri si veselie ci de tristete si rugaciune, de ce acum de ...alta "adormire" avem dreptul sa ne bucuram, sa facem urari de viata lunga si sa chefuim alaturi de familie si prieteni? Laic vorbind, tot despre moarte discutam... Moartea Sfantului Andrei.
     Si...imi mai vine in minte ceva. Controversatul - pe meleagurile noastre - Halloween. In credintele poporului roman (si ar trebui sa ducem mai departe credintele si traditiile noastre nu pe cele imprumutate) in noaptea de 29 spre 30 noiembrie ies sau umbla strigoii. De unde mai pui ca este una dintre cele mai importante din an, pentru vraji si farmece. Dar...spre deosebire de noaptea dinaintea sarbatorii tuturor sfintilor - acum, de Sfantul Andrei, e liber la distractie! Nu riscam sa ne arate nimeni cu degetul si sa ne strige in toate felurile posibile ca ne meritam durerile si tristetile si esecurile! Ori c-am fi satanisti, ori pagani ori ...ei, cei drepti mai stiu ce altceva...
     Asa ca...astazi nu voi spune "La multi ani!" celor ce poarta numele Sfantului Andrei. Chiar daca suflteul imi spune altceva. Chiar daca altele sunt convingerile mele.

     Dar asta nu trebuie sa va intristeze. Zambiti si ...bucurati-va de diversitate. In ea sta frumusetea. Ingaduiti-va sa credeti si sa iubiti si sa sperati, aveti curajul si maretia sa fiti voi, in fiecare clipa. E...irepetabila!

Maestrului meu, cu recunostinta!

     O veste trista primita azi dimineata m-a aruncat inapoi in timp, in urma cu...19 ani. Atat a trecut de atunci, de cand v-am cunoscut pe holul Judecatoriei Constanta. Eram un copil derutat si speriat in incercarea de a-mi gasi locul intr-o lume necunoscuta, prea mare, nemeritat de frumoasa chiar si pentru cele mai indraznete vise ale mele. Nu voi intelege niciodata ce v-a facut sa-mi intindeti mana, fara sa ezitati, neconditionat! Singura - n-as fi reusit. Si usor nu a fost nici pentru dumneavoastra. Imi amintesc si acum cum v-ati zbatut pentru mine, asemeni unui parinte care lupta pentru binele propriului copil.

     Mi-ati impartasit foarte multe din tainele profesiei, am "furat", la randul meu, atat cat m-am priceput si sunt constienta de faptul ca drumul meu ar fi fost altul, mult mai neinsemnat si mai sarac, daca primii pasi nu ar fi fost facuti in compania si sub ocrotirea dumneavoastra. De la lucruri ce pot parea banale precum asezarea in pagina, de la exprimare, argumentare logica si juridica si pana la respectul datorat instantei, colegilor, clientilor si nu in ultimul rand mie - pe toate le-am invatat de la dumneavoastra. Si am mai invatat ceva: am invatat sa nu fac compromisuri. 

     Mi-am propus de foarte multe ori sa fac astazi lucrurile in asa fel incat maine sa nu regret nimic. Si iata-ma coplesita din nou de regrete. Pentru aceste ganduri ce vi le spun prea tarziu. Pentru faptul ca nu mi-am facut timp sa vi le fi spus atunci cand inca puteati sa le auziti.

     Vi le spun astazi si vi le voi spune si maine, atunci cand imi voi lua ramas bun si vi le voi spune in fiecare zi de acum inainte. Va multumesc pentru omul care am devenit si datorita dumneavoastra! Va multumesc pentru fiecare sfat, pentru fiecare dojana, pentru fiecare incurajare! Va multumesc pentru ca ati crezut in mine! Va multumesc pentru profesia frumoasa si nobila pe care n-as fi iubit-o atat daca nu ati fi fost alaturi de mine! 

     Drum lin printre stele, Maestre! Recunostina vesnica!

     

Despre cum se dărâmă o casă (2)

A alergat spre barbatul gata sa o asculte, sa ii ofere atentie si mangaiere. Intrebandu-se cum de a putut sa traiasca pana atunci fara el. Simtindu-se norocoasa ca zidul al carui sens nu-l mai intelegea a disparut, lasand loc fericirii in viata ei. Fericire pe care ar apuca-o cu ambele maini si nu i-ar mai da drumul. 

A daramat un zid si a construit un altul... 

Aruncand cu coada ochiului, ridicata pe varfuri, prin crapaturile celui abia ridicat, isi vede intreaga viata de pana atunci, amintiri cladite in timp, locuri si gesturi si cuvinte si emotii ce candva i-a unit pe ei, copiii ce au pornit  pe un drum prea greu pentru tineretea lor. Dar pe care si-au promis sa mearga impreuna atat timp cat o vor face frumos, cu inima deschisa, curat si sincer. 

O dor picioarele, incercand sa se ridice tot mai sus pe varfuri pentru a mai arunca o privire spre ceea ce voia sa lase in urma. Si inima ii bate mai tare si mai tare. Si lacrimi i se preling pe obraz. Si-ntinde mana incercand sa-si ia inapoi fericirea. Pe care a avut-o mereu. Si pe care acum o pierdea, in spatele zidului pe care ea l-a lasat sa se intample...

Casnisnicia are, la fel ca si o casa, ziduri si ferestre. Este cladita cu pasiune, din incredere si respect si intimitate si sinceritate intr-un amestec ilogic, perfect definit. Renuntand la oricare dintre ele - ii afectam structura de rezistenta si totul se poate narui la cea mai mica banuiala.
Daca locul tau nu mai este acolo unde credeai, daca simti ca poti sa-ti cladesti in alta parte fericirea, fa-o curat! Nu darama si nu ridica ziduri fara sens. Exista oricand, o usa! E drept ca, odata ce ai inchis-o, sunt mari sanse sa ramana asa... 

Despre cum se dărâmă o casa (1)

           Am citit undeva - nu mai stiu acum unde, dar imi voi aminti la un moment dat - o teorie interesanta despre casnicie. De fapt, despre motivele care ar putea duce la destramarea ei.

           Ar trebui sa ne inchipuim casnicia ca fiind o casa. Cu ziduri si ferestre. Ziduri in spatele carora pastram intimitatea casniciei, acele lucruri marunte pe care sotii trebuie sa si le impartaseasca unul altuia. Ferestrele - sunt goluri necesare interactiunii cu familia, cu pritenii. Ganduri, gesturi, emotii ce pot fi traite in vazul lumii.

           Conform teoriei despre care vorbeam, problemele apar atunci cand ori el ori ea incep sa impartaseasca unui prieten de sex opus intimitati ce ar trebui sa ramana in spatele zidului, pastrand ascunse fata de partener detaliile acestei prietenii, poate chiar din dorinta sincera de a-l proteja, de a nu-l face sa sufere. Si uite asa, te pomenesti in fata unei ferestre intr-un loc in care ar trebui sa fie doar zid; si in fata unui zid acolo unde lumina trebuia sa circule liber.

           Nu stiu, din perspectiva unui "el" - cel din casnicie - de ce s-ar ajunge la asta. Dar cred ca stiu din perspectiva unei "ea".

           Totul pleaca de la felul diferit in care functionam. In care percem lucrurile. In care ne raportam unul la celalalt. Un barbat va fi la fel si la inceputul relatiei, si dupa un an si dupa 30. Femeia - are asteptari diferite, odata cu trecerea timpului. Si aici, greseste dramatic.

           Femeia are nevoia de atentie. De protectie si tandrete. Are nevoie sa fie ascultata si inteleasa (si chestia asta am citit-o de curand pe blogg-ul lui Tudor Chirila). La inceput el va sti sa raspunda nevoilor ei pentru ca ea va sti sa ceara. Si ii va spune si cum ii place sa bea cafeaua, si care este culoarea sau floarea sau parfumul preferat, si care este sau trebuie sa fie cantecul lor, si ce cadou asteapta de ziua ei si unde isi doreste sa sarbatoreasca un an de relatie, si locul exact din spatele urechii unde ii place sa fie atinsa... Iar lui ii va fi foarte simplu sa o multumeasca. Pentru ca va sti, in fiecare moment, care ii sunt nevoile.

           Peste ani, femeia va avea aceeasi nevoie de atentie. De protectie si tandrete. Dar va inceta sa mai ceara. Crezand, absolut absurd ca nu mai este nevoie. Ca el stie deja. Trebuie sa stie. Doar i-a spus de atatea ori! Iar el, la fel de absurd, va crede ca, din moment ce nu mai cere, ele - nevoile ei, au disparut.  Odata cu nasterea copiilor, problemele de la serviciu, ratele la banca, bolile parintilor etc...

           Si atunci, apare "barbatul chel si cu burta" din povestea lui Chirila, care stie sa asculte, stie sa ofere, stie sa mangaie. Aiurea! Nu stie nimic! Doar ca, din nevoia ei de atentie, de protectie si tandrete, femeia se va simti libera sa ceara. .Si se va amagi crezand ca si-a gasit sufletul pereche si va alerga spre el fara minte dar cu sufletul deschis. Spre el - barbatul ”trecut prin multe, cu cicatrice in suflet si dezvantajat fizic, trecut de prima tinerete" care "stie ca unica sansa este sa mangaie, sa asculte, sa inteleaga, sa fie atent sa deschida usa inainte ca ea sa sune"... Si poate ca o va face un timp. Atata timp cat ea va sti sa ceara!

           Nefericita! Nu se gandeste nicio clipa ca barbatul lasat in urma ar fi putut la fel de bine sa ofere daca ea ar fi continuat sa ceara... Pastreaza pentru el doar timpul necesar discutiilor despre cine sa ia copiii de la gradinita, despre usa de la dormitor care a inceput sa scartaie si trebuie unsa, despre restantele la intretinere... Si ii ofera celuilalt, obosita de atata alergatura intre casa si serviciu, intre nevoile copiilor, pretentiile sefilor si neputinta batranilor ei parinti - timp suficient pentru discutii nevinovate despre viata, nevoi, așteptări, dorinte, frustrari... Ii ofera celuilalt timpul si sansa de a o asculta. Proteja. Intelege. Mangaia. Ii ofera celuilalt timpul ce ar fi putut sa o ajute sa isi pastreze casnicia. 

           Casnicia are nevoie, la fel ca o casa, de ziduri si ferestre. Are nevoie de comunicare. Are nevoie de incredere. Are nevoie de respect. Are nevoie de sinceritate. Are nevoie de intimitate. Pasiunea este cea care ne ajuta sa o cladim. Toate celelalte - sa o pastram.

           De-am sti toate astea atunci cand spunem "da!"... (si uite ca mi-am amintit: Elizabeth Gilbert - Si am spus da! Acolo am citit despre casnicie...). 

            Am invatat din propriile alegeri ca, nespuse la timp, nespuse cui trebuie, cuvintele isi pierd rostul. Cuvintele nerostite la timp - se plang. Nu se vorbesc.

           

Anele mele!

Ana. Mamica mea.

Mi se spunea ca timpul, chiar daca nu poate vindeca ranile, nu poate umple golul lasat de plecarea ta, ma va ajuta sa invat cum sa traiesc cu durerea. Si sa reusesc sa zambesc gandindu-ma la tine.

Mi-e dor de tine. Cumplit de dor. Daca as mai putea avea o clipa doar cu tine, numai o clipa, mi-as pune capul in poala ta, mi-as umple sufletul de parfumul tau si simturile de mangaierea ta fina. M-as ghemui in bratele tale si lacrimile ce pana atunci mi s-ar fi prelins pe obraji s-ar transforma in zambet.

Datorita tie sunt omul de azi. Nu stiu daca sunt asa cum iti doreai. Mi-am dorit sa fiu. Am incercat sa fiu. Inca incerc. Iubesc. Si cred. Si sper. Si lupt. Si cad. Dar ma ridic. Gresesc. Ranesc. Dezamagesc. Plang. Rad. Plec. Revin. Raman. Pentru ca tu m-ai invatat ca toate astea sunt firesti.

Ana. Mama omului de langa mine. Plecata si ea mult prea devreme. Fara sa stie cata nevoie mai avea de ea. Fara sa stie cata nevoie as fi avut eu de ea. Nu am cunoscut-o dar o vad  tristetile lui. O intalnesc uneori in parfumul prafuit al unei amintiri ce-l face sa zambeasca. Si-i multumesc. Pentru felul in care el ma priveste.

                                                                                                                   

Ana. Fetita mea.

Ai un nume frumos, delicat si puternic în acelasi timp. Nu l-am cautat si nu l-am ales pentru semnificatiile lui. Era numele bunicilor tale - una, pe care nu ai cunoscut-o, cealalta - care te-a tinut in brate si te-a iubit nespus. Sa-l porti cu drag  si cu mandrie. Nume frumos, ca sufletul tau, nume cu parfum de tristeti si aduceri-aminte, strigat de credinta si potop de iubire!

Foloseste-te in viata asta de intuitie pentru a alege calea cea buna!  

Anele mele. 

Cuvintele - mi se preling pe obraz, spalandu-mi tristetile intr-un zambet cu gust sarat...

Cuvintele - imi spun iubirea pentru fetita mea si fericirea de a o strange in brate azi si in fiecare zi!

ATAT!

Cred ca am obosit sa tot încerc sa demonstrez altora ce pot, cat pot, cine și cum sunt. 
De-a-lungul timpului am vrut sa le demonstrez ba părinților, ba profesorilor, ba prietenilor, ba colegilor...ca sunt asa cum ma cunosc eu, nu asa cum ma vad ei. Ori cum aveam senzația ca ma vad... Și, de fiecare data am sfârșit fiind dezamăgită de mine. Și, de fiecare data m-am închis mai mult și mai mult în mine pana când am ajuns sa nu mai știu nici eu cine sunt și ce caut în viata mea.
Vreau sa ma opresc. Nu mai vreau sa încerc sa demonstrez nimic, nimănui. Asta sunt. Atât știu. Atât pot. Îmi cunosc limitele. Îmi asum greșelile, sunt conștientă de reușitele mele, nu îmi atribui meritele altora, nu fug de răspundere. Dar e împovărător, prea împovărător pentru mine sa răspund pentru greșeli ce nu-mi aparțin. Și dureros sa vad atâția oameni merituoși în jurul meu, pentru gânduri sau fapte sau gesturi ce au fost mai întâi ale mele...
Nu aștept nimic de la nimeni. În afara de respectul pe care îl ofer la rândul meu. Și, ca sa fiu sincera, cred ca nici asta nu mai aștept.
Nu am fost copilul perfect. Dar nu am fost un copil rău. Mi-am dorit ca părinții mei sa fie mândri de mine. Chiar dacă nu am reușit, eu mi-am dorit asta și am făcut tot ce am putut, atât cât m-am priceput.
Nu am fost și nu sunt sora perfecta. Dar am învățat sa fiu acolo, atunci când e nevoie de mine. Cu tot sufletul. Necondiționat.
Nu sunt soția perfecta. O, nu! Sunt o pacoste! Dar sunt aici. Și nu am de gând sa plec. Nu am știut cum e treaba asta cu viata în 2. Nici acum nu știu prea bine. Dar am învățat pe drum cate ceva și...pot încă sa învăț. Fără sa pretind ca sunt altfel decât sunt. Și fără sa fie nevoie de dovezi...
Nu sunt mama perfecta. Oricât de mult o iubesc și oricât de mult îmi lipsește - nici mama mea nu a fost... Îmi doresc sa fiu pentru copiii mei măcar pe jumătate din cat a fost mama pentru mine. Dacă nu voi reuși, sper sa înțeleagă măcar cat de mult ii iubesc. Și sa știe ca orice ar fi, priceputa sau nepriceputa cum sunt, le voi fi alături, necondiționat, pana la sfârșitul zilelor.
Oamenii lângă care sau pentru care lucrez - ei știu ca nu sunt perfecta. Mi-am dorit sa vadă ca nu fug de munca. Sa vadă ca sunt un om corect și loial și responsabil. Nu fac lucruri de dragul de a fi făcute... Am învățat în fiecare zi cate ceva și mi-am împins tot mai departe limitele. Dar nu sunt nici mai mult nici mai putin decât ceea ce se vede cu ochiul liber și mintea deschisa. Și nici nu încerc sa fiu altfel sau altceva sau altcumva... Și nici nu îmi doresc asta. 
Am obosit. Atât sunt. Atât pot. Atât știu.

43

Astazi - iti scriu din nou. Pentru ca, astazi e ziua ta. Si pentru ca vreau sa asez pe hartie, intr-o oarecare ordine, gandurile ce duc spre tine, gandurile despre noi, dar pe care nu reusesc sa ti le spun. Ori nu ma pricep sa o fac. Nici nu am incercat. Poate pentru ca imi spun ca le stii. Si cred ca le stii. Dar...sunt ganduri ce trebuie spuse. Si auzite.
E ciudat cum ne-am obisnuit sa celebram trecerea vietii peste noi. Ne bucuram ca...imbatranim. An dupa an, sarbatorim ...timpul tot mai putin ce ne ramane, cel care nu a devenit inca "prea tarziu"... Sau...am putea spune ca sarbatorim, de fapt, anul petrecut alaturi de cei dragi. Toate momentele frumoase, fiecare lucru marunt ce ne-a adus, chiar si numai pentru o clipa, fericirea. Sarbatorim ceea ce ne-a facut sa ne simtim vii, sarbatorim viata, nu trecerea ei!
Astazi e ziua ta. Imi doresc sa stii cat de important esti pentru mine. Si sa intelegi ca, desi nu suntem acolo unde ne-am dorit ori am crezut ca vom ajunge atunci cand, copii fiind, am ales drumul acesta, in doi, suntem impreuna.
Ma faci sa rad. M-ai facut si sa plang. Si...nu doar de fericire. Te admir si te ador si cred in tine si ma mandresc cu tine. As vrea sa te vezi prin ochii mei, pentru o clipa doar, si sa incepi - nu e deloc tarziu - sa ai incredere in tine!
Si cred ca asta este urarea mea, astazi, de ziua ta: sa ai incredere in tine! Asa vei intelege de ce...am nevoie de tine ca sa pot respira!

La multi ani, iubire!

0722283113

Ma surprind uneori cautand numarul tau in agenda telefonului. Chiar  daca il mai stiu pe de rost... Il caut si, atunci cand il descopar, ma simt invaluita intr-un fel de imbratisare calda, placuta, linistitoare. O senzatie greu de descris, de..."inca aici"...
Astazi, te-am cautat din nou... Am atins, cu un gand parca doar soptit, semnul ce altadata imi aducea glasul tau "la capatul celalat al firului"... As fi avut nevoie de o clipa, o singura clipa in care sa-ti spun despre noi. Si....inca o clipa - sa te intreb...sa ma asigur ca stiti...
Cu ce sa incep? Iubirea ta "nomber oan". Ai plecat inainte sa-l fi vazut licean. Acum, a terminat clasa a XI-a. Isi doreste sa faca medicina. Este un copil bun, cu acelasi suflet mare, cu aceeasi privire care nu poate sa-mi ascunda nimic. Zilele trecute, vorbind despre tine, i s-au umplut ochii de lacrimi. De tristete si dor si revolta si neputinta...
Gheorghita - iubirea "numaru doi". Copilul frumos, la fel de fara astampar, iubitor si pus pe sotii. Imi reprosez de multe ori faptul ca nu sunt langa ea atat cat as vrea sa fiu. Ca nu o ascult, ca nu ii ofer atentia de care stiu ca are nevoie. Sunt mandra de ea, de tot ceea ce reuseste singura, de omul frumos in care se transforma, clipa de clipa. Cu toata incapatanarea ei! (nu, asta nuu s-a schimbat!!!)
"Numarul trei"? Minunea trimisa de mama, sa ne aline durerea si dorul de ea... Poti crede ca, la toamna incepe scoala? Da...atat de mult ai lipsit... Cand ma gandesc ca nu ai apucat nici sa il duci la gradinita... Este combinatia perfecta intre Danut si Corina. Si...bineinteles, cu o bucatica, si ea perfecat, din "tusa"! Surprinde mereu cu blandetea si iubirea si caldura lui. Cu nazdravaniile pentru care nu te poti supara. Si, chiar daca te superi... Sfarsesti oricum prin a-l adora. Pentru ca nu exista alta cale!
Noi, cei care ar fi trebuit sa fim de fapt "numarul unu" si "numarul doi"? Suntem la fel. Putin mai...carunti. Dar...la fel. Danut e omul al carui ajutor il primesc fara sa fie nevoie de explicatii. Este omul care ma sustine neconditionat si care ma iubeste si m-ar iubi pana la capatul pamantului. Si stiu ca simte si el la fel despre mine. Avem fiecare langa noi sufletele care ne completeaza, tocmai pentru ca sunt atat de diferite...
Si, noi toti suntem familia frumoasa pe care o sti, pe care voi ne-ati invatat cum sa o avem si cum sa o pastram. Oricat de greu pare uneori....
Vezi, tati? Cat de multe lucruri ti-as fi putut spune intr-o clipa doar!?!!
O lacrima ce se prelingea pe obraz m-a facut sa ridic degetul de pe touchscreen-ul telefonului, pentru a o sterge... Si toate cuvintele pe care ti le-as fi spus tie...s-au transformat, pe rand, in lacrimi si, planse, le simt umplandu-mi sufletul, ca-ntr-un strigat de dor si nestinsa tristete.

Mi-e dor de tine, tati! Nespus de dor de tine! Va iubim mult! Imbratiseaz-o pe mami!

Bani (cu un singur i)

Trebuie sa insemne ceva de vreme ce totul se invarte in jurul lor.
Timpul inseamna bani. Clasele sociale se stabilesc in functie de ei. Ne alegem prietenii sau suntem alesi - dupa marimea buzunarelor. Puterea si curajul si increderea in sine - sunt apanajul celor bogati. Financiar vorbind. Frustrari si reprosuri si despartiri - de foarte multe ori sunt legate de bani. De lipsa lor. Sau de teama de a-i pierde.
Traim o viata masurand totul cu ei. Pretinzand amar ca ei sau lipsa lor ne-au adus ori ne-au cauzat fericirea sau...nefericirea.
Bogati ori saraci - suntem toti la fel: ne este sufletul gol de adevarate valori. Ne irosim tanjind dupa ceea ce credem ca nu avem si ajungem prea tarziu sa ne dam seama ca am avut, de fapt, totul. Fiecare dintre noi.
Traim o viata cantarita, clipa de clipa, in bani. Fara ca ei sa ne poata cumpara in ultima clipa, inca o clipa macar! Fără sa poată spala gustul sarat al cuvintelor ce nu au avut timp ori nu au stiut sa se vorbească.

Cosmina

....este omul acela pe care il intalnesti absolut intamplator. Nu faci parte din lumea lui tot asa cum nici el nu face parte din a ta. Nu este vorba aici despre "lumi" ca si clasa sociala. Ci despre faptul ca nu sunteti prieteni din copilarie, nici colegi de serviciu; nu iesiti la cumparaturi sau la un film, nu petreceti sarbatorile impreuna, poate nici macar nu ii cunosti familia.

....si cu toate astea - e omul acela care iti lumineaza (desi puteam sa spun la fel de bine si inveseleste, ori coloreaza) - intr-un fel in care nu o face nimeni altcineva - zilele acelea in care esti dezamagit de tot si de toate; zilele acelea in care parca nimic nu iti iese cum ai vrea, cand te indoiesti de tine si nu iti doresti decat sa ajungi acasa si sa-ti ingropi lacrimile in perne.

....este omul care iti aduce zambetul - nu pe buze ci direct in suflet. Si o face cu un simplu gest, sau gand sau cuvant. Incredibil de sincer. Si de firesc. 

.... omul acela care te face sa iti spui ca meriti sa ti se intample lucruri frumoase; ca nu esti atat de rau sau gresit cum ai ajuns sa crezi ca esti...

....omul acela de la care te incarci cu optimism si energie si pofta de viata. 

....omul pe care il vezi privind mereu inainte, mereu increzator in el si in cei din jur, chiar daca viata lui nu a fost lipsita de greutati sau incercari.

....este omul acela minunat care-mi transforma, din cand in cand, cuvintele ce stiu doar sa planga in lacrimi ce invata soptit, sa vorbeasca.

Fără repetiții...

Destul de târziu ne dăm seama că timpul chiar trece peste noi cam prea repede... Nu ne lasă răgazul pentru a da valoarea meritată fiecărei clipe. De a înțelege exact sensul fiecărei întâmplări, rostul vreunui eșec, puterea cuvintelor ce de prea multe ori rănesc, ireversibilitatea alegerilor pe care le facem. Depășiți de tehnologie întindem în zadar mâna sperând că vom putea pipăi cu vârful degetelor butonul de "repeat".
Viața se trăiește pe repede-nainte. Fără repetiții. Fără simulări. Fără meditații.
Trecem de copilărie, adolescență și tinerețe și  ne trezim adulți, prea copleșiți de griji, nepregătiți să înfruntăm realitatea, obosiți de drum, refuzând să-i acceptăm sfârșitul. Și ne întoarcem atunci spre copiii noștri, încercând să le dictăm visele, crezând absurd că putem îndrepta prin ei propriile noastre neîmpliniri.
Înțeleg acum nevoia mamei de a-mi spune cu ce să mă îmbrac, cum să trec strada, cum să privesc oamenii, unde să-mi ascund lacrimile, când să închid o ușă, cum să tac, ce să iubesc... Și, asta nu atunci când învățam să fac primii pași. Ci atunci când îi învățam eu primii pași pe copiii mei...
O regăsesc astăzi pe mama în fiecare cuvânt sau gest sau privire cu care dezaprob alegerile copiilor mei. În fiecare încercare de a le spune eu ce culoare are fericirea. În toate momentele în care îi dojenesc atunci când ar trebui doar să îi iau de mână numai ca să înțeleagă că, orice ar fi, le sunt alături dacă au nevoie de un punct de sprijin.

Viața se trăiește pe repede-nainte. Fără repetiții...