"Minunile se întâmplă în fiecare zi. Azi a venit pe lume
nepoțelul meu, Gabriel Andrei. Să crești mare, pui mic! Cuca te iubește!"
Asta posta, cu puțin
timp în urmă, pe "pagina de
socializare" , cineva foarte drag mie...
Toată bucuria și
speranța și dragostea pe care o astfel de minune le aduce cu ea s-au transformat,
în doar câteva zile, în revoltă și indignare și durere și deznădejde și
neputință și iarăși revoltă și iarăși neputință.
Gabriel Andrei e bolnăvior
și inimioara lui - nu are nevoie de o minune ca să poată bate cu putere. Pentru
ca el să crească mare, să învețe ce sunt cuvintele, de ce iubim stelele, spre
ce curg lacrimile, de ce rând copiii, de unde vin - noaptea - visele, de ce le
alungă lumina - nu este nevoie de o minune. Ci de ...omenie.
Dar cum să le spui
părinților lui că...e criză? Pentru că cineva trebuie să le spună...E criză,
oameni buni și...nu în buzunare! E criză în sufletele noastre. Suflete
împietrite de graba cu care trecem unii pe lângă alții, preocupați de propriile
nevoi, de propriile dorințe, de propriile mofturi... Călcăm în picioare tot
ceea ce ar trebui să ne definească , tot ceea ce ne îndreptățea, cândva, să
spunem despre noi că suntem "ființe superioare"...
Citând din memorie
o definiție din dicționar, omul ar trebui să fie o ființă superioară, socială,
caracterizată prin gândire, inteligență, poziție verticală a corpului, mâini
libere și apte de a efectua mișcări fine, creierul deosebit de dezvoltat... (Asta
dacă nu a născocit cineva între timp o definiție adaptată zilelor noastre...Una
mai..."trendy"...
Poate au schimbat și cuvântul... Sau, poate l-au scos de tot din dicționar...).
Nu
mai am timp să plâng cuvinte fără sens... Viața lui Andrei - se va măsura în
zile sau ani în funcție de zero-urile adăugate de părinții lui încercării
disperate de a defini (aici cu sensul de a contura, de a scoate în evidență)
omenia, în suflete demult împietrite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu