Doamnei învățătoare, cu dragoste!

Draga mea doamnă învățătoare!

Astăzi vă scriu dumneavoastră și cuvintele mele vor vorbi despre recunoștință și respect și dragoste!

Cred că în sufletul fiecărui om învățătorul ocupă un loc aparte. În sufletul meu, cu sigurtanță așa este! Poate că sunt puțin subiectivă, poate că, având în familie un om care și-a dedicat  viața atâtor generații de elevi, am ajuns să privesc altfel oamenii de la catedră. Pentru mine nu există o profesie mai nobilă decât aceea de dascăl. Fără ei, educatori, învățători, profesori - niciunul dintre noi nu am fi unde suntem astăzi, ceea ce suntem astăzi, așa cum suntem astăzi.

Aș putea să scriu pagini întregi în încercarea de a spune tot ceea ce vă datorez. Tot ceea ce însemnați pentru mine. Tot ceea ce simt pentru dumneavoastră. Sunteți - alături de părinții mei dragi -  omul care a crezut în mine și care a știut când să mă încurajeze, cât să mă dojenească, cum să mă îndrume. M-ați învățat să scriu și să citesc, mi-ați arătat frumusețea din spatele rigorii matematicii și logica ce însoțește rotunjimea oricărei înșiruiri de litere. M-ați purtat prin lumea culorilor și a sunetelor, m-ați ajutat să descopăr tâlcul fiecărei povești, m-ați făcut să îmi doresc să știu și să cred că pot! Mi-ați îndrumat primii pași și mi-ați arătat  că nu sunt și nu trebuie să fiu singură. Prieteniile ce s-au născut în anii copilăriei mele au dăinuit peste timp și s-au dovedit a fi cele mai sincere și frumoase prietenii. Pentru că dumneavoastră ne-ați arătat că împreună oamenii pot face minuni.

Peste ani, mi-ați fost alături în clipele de bucurie și de tristețe, v-am simțit mândră pentru fiecare realizare, v-am primit încurajările în momente de cumpănă. Îmi doresc să fi simțit, la rândul dumneavoastră, dragostea mea și respectul și recunoștința!
Cuvinte ce ar putea vorbi despre dumneavoastră? Răbdare și înțelepciune. Dăruie și blândețe. Și iubire. Nesfârșită iubire. Oferită la fel, atâtor generații de copii,
La mulți ani! draga mea doamnă învățătoare!

Mama

Intr-o noapte, la sfarsitul lui martie 2009, asterneai pe hartie ganduri de ramas bun pentru fiecare dintre noi: pentru tata, Danut, pentru mine, pentru nepoti...Stiai ca, nu peste mult timp vei pleca si trebuia sa ne spui, inca o data daca mai era nevoie, cat ne-ai iubit si cat de mult ti-ai dorit sa ne stii pe toti fericiti. Mi-ai dat mie scrisorile, cand am venit acasa, de ziua Anei. Si m-ai rugat sa le pastrez si sa le citim atunci cand vei fi fost mult prea obosita sa mai poti lupta... Atunci cand vei fi incetat sa mai astepti...
Sunt 7 ani de cand ai plecat. De 7 ani, in noaptea in care copiii-l asteapta pe Mos Nicolae, ghemuita in pat, recitesc scrisorile tale - despaturind cu grija hartia deja ingalbenita. Ca-ntr-un ritual, imi trec degetele peste fiecare litera, incercand sa-ti simt mainile catifelate - in timp ce asterneai pe hartie ganduri incarcate de iubire, de durere, de regrete, de neputinta..., si aerul se umple de parfumul tau si ma grabesc sa-mi sterg lacrimile crezand absurd ca doar ele ma impiedica sa-ti vad chipul...

...Imi spui ca esti mandra de mine. Ca sunt fiica pe care si-o doreste orice mama. Dar, oare de ce nu simt asta? De ce traiesc cu gandul ca te-am dezamagit? De ce caut si acum aprobarea ta pentru fiecare alegere pe care o fac?
...Sa am grija de nepotii tai. Sa le amintesc din cand in cand de tine. Sa le spun cat i-ai iubit. Incerc, mami, sa am grija de ei. Sa fiu macar pe jumatate mama care ai fost tu. De amintit, isi amintesc singuri de tine. Si inteleg, poate abia acum, ca iubire se cheama  si mangaierile si dojenile deopotriva.
...Sa fim fericiti si sa nu uit niciodata cat de mult ne-ai iubit. Cum as putea uita, cand inca respir iubirea ta? Cat despre fericire - am invatat sa o gasim in lucrurile simple. Am fost la un pas sa ne pierdem... Am fost la un pas sa ma pierd eu de mine. Ajunsesem sa nu mai stiu cine sunt, ce vreau si...de fapt... ce caut eu in viata mea?!... Iti amintesti? Te-am strigat atunci. Si te-am rugat sa ma lasi, pentru o clipa doar, sa imi asez capul in poala ta si sa ma asculti si sa imi spui ca ma intelegi si ca ma ierti. Sa ma ajuti sa zambesc. Si...curcubeul acela a fost pentru mine!

...Ai fi vrut sa mai stai... Stiu. Si eu mi-as fi dorit sa mai stai... Ai fi fost atat de fericita sa-l vezi pe Dan implinit. Sa-l legeni in bratele tale pe Vladut. Sa-l privesti adormind, sa fii langa el la primul pas, in prima zi de gradinita..., de scoala... Si Ana si Ionut... Sunt sigura ca ai fi fost tare mandra sa-i vezi...liceeni...Daca ai mai fi stat, multe lucruri s-ar fi intamplat altfel, ori nu s-ar mai fi intamplat... Dar stiu. Purs si simplu nu ai mai putut...
Sper ca ne vezi. Si sper ca ne intelegi. Incercam sa fim familia frumoasa pe care tu ne-ai invatat cum sa o avem. Si cum sa o pastram. Nu e usor intotdeauna dar nici nu ne-ai spus ca va fi usor. Plangem si radem impreuna, daruim, iubim, intelegem, mai gresim si ne mai suparam uneori - si atunci avem nevoie de cate o gura de aer - dar ne intoarcem zambind (si sper sa reusim sa ne intoarcem mereu), pentru ca asta e familia noastra! Ce n-ar fi fost asa, daca tu nu ne-ai fi iubit atat!
Mi-e dor de tine, mami! Saruta-l pe tata!...