Spuneam cândva că pentru mine scrisul este o joacă. Şi nu este vorba despre o uşurinţă în a aşterne gânduri ci despre o terapie pentru suflet. La fel ca atunci când fac un puzzle ori când transform în flori fâşii de hârtie colorată. Atunci când scriu nu fac altceva decât să încerc să-mi înţeleg tristeţile pentru a găsi forţa ori înţelepciunea (ori şi una şi alta) să le alung. Nu sunt un om pierdut în tristeţi. Nu cred că cineva poate să fie doar trist ori numai fericit. Sunt stări prin care trecem toţi, sunt lucruri ce ne aduc azi fericirea şi întâmplări de-o clipă ce dor şi ne întristeză. Sunt un om ca oricare altul. Fericirea pe care o trăiesc are glasul ei şi felul ei de a-i face pe cei de lângă mine să zâmbească. Tristeţile mele - se plâng. Nu se vorbesc. Din cauza asta cred că scriu doar atunci când sunt tristă. Altfel, lacrimile mi-ar îneca sufletul şi nu aş mai şti să mă bucur de fericirea ce vine când vrea ea şi pleacă atunci când nu m-aştept...
Să scriu o carte? Prea îndrăzneţ gândul ăsta. În mintea mea, este nevoie de mult mai mult pentru a scrie o carte. Mult mai mult decât gestul firesc de a-mi şterge lacrimile ce se preling uneori pe obraz, atunci când le simt gustul sărat în colţul gurii, pentru a face loc discret unui zâmbet ce învaţă timid, să vorbească.
În momentul ăsta mi-a venit în minte tânărul Ruse şi gândul că ceea ce scriu eu nu ar putea să-i stârnească vreodată interesul. Nici lui şi nici lumii boeme din care îmi închipui că face parte. Şi gândul ăsta mă face să cred că ştiu unde îmi este locul. Şi să mă limitez la a scrie aici, aşa cum simt, atunci când simt, despre ceea ce simt.
E bine să ştiu că sunt oameni pentru care cuvintele mele au sens. Şi, la fel ca fiecare dintre noi, mă "hrănesc" cu o vorbă bună, de încurajare şi de apreciere. Dar este mai mult decât aş putea îndrăzni să-mi doresc.
Inainte de orice - scriu pentru tine! Să mă iubeşti, ştiind cine sunt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu