Vise cu perdele albastre

     Dor. Mi-e pur și simplu dor de mine. Asa cum m-am cunoscut. Asa cum știu ca sunt. Mi-e dor să-mi fie bine cu mine. Mi-e dor sa fiu eu...Și asta sa ma ajute sa zâmbesc! Nici nu mai știu cum e sa zâmbești... Și mi-este dor!
     Cred ca mi-a fost mereu teama sa nu dezamagesc. Am ales intotdeauna gandindu-ma la cei din jur. Si am uitat de mine. Si am renuntat la visele mele. Si am luptat pentru visele altora. Si pentru a le aduce lor bucuria. 
     A venit timpul sa traiesc pentru mine. Si ce daca in coltul ochilor sunt riduri ce tradeaza anii ce au trecut peste mine? Nu-mi pasa ca firele albe de par sunt tot mai greu de ascuns... N-am sa ma las intimidata de susoteli ce vor spune ca e tarziu, ca e gresit, ca e nepotrivit. Atata timp cat mai pot sa aleg, inseamna ca nu e tarziu. Si atata timp cat zambetele imi vor sterge, chiar daca numai timid, lacrimile ce pana mai ieri imi aduceau un gust sarat in coltul gurii - inseamna ca nu e gresit. Si daca asa imi voi implini, unul cate unul, visele, atunci nu e deloc nepotrivit.
     Visele mele sunt despre mici bucurii dulci, pregatite de mine pentru oricine va trece pragul unei lumi, al carei nume l-am uitat dar care stiu sigur ca are perdele de culoarea marii. 
     Visele mele sunt despre gangurit de copil.
     Visele mele sunt despre acele locuri altadata prea indepartate pe care stiu astazi ca voi ajunge sa le vad.

     Nu traiesc viata nimanui asa cum nimeni altcineva nu-mi traieste viata. Avem fiecare propriile nevoi si asteptari, propriile bucurii ori tristeti. Gandim diferit, visam diferit, suferim diferiti, iubim diferit. Credeam, pana acum, ca plecam la fel. Dar greseam. Plecam asa cum traim. Diferit. Iar eu voi pleca, atunci cand va veni timpul, zambind!