miercuri, 16 mai 2018

Drumul spre acasă! (I)


A trecut mult timp de când nu am mai scris. Și nu mi-au lipsit lacrimile. Poate doar curajul. Știam că scrise, gândurile vor rămâne aici și nu voi mai putea să le ignor, să mă prefac că nu au existat, ori că nu au fost ale mele, atunci când, peste timp, le voi răsfoi.

Dar mi-e dor. Un dor care s-a acutizat în ultima vreme, cred că după ce am citit cartea de identitate” a Sandei. M-a frapat sinceritatea ei. Curajul de a ni se arăta exact așa cum este. Fără ipocrizii, fără nevoia superficială de a se ascunde în spatele unor aparențe confortabile, fără a căuta scuze ori explicații inutile.

Mi-am revazut parte din copilărie și adolescența din Progresu. Am bifat complexe (pe  care le târăsc de atunci după mine sau...ele mă târăsc pe mine?...) legate de greutate, dinți strâmbi, facultatea făcută într-un orășel de provincie și nu în unul din centrele universitare cu tradiție.... (șirul poate continua). Am retrăit propriile spaime și încercările deșarte de a găsi vină și vinovați.

M-am rătăcit și eu, de mine. Și am ajuns să nu mai știu cine sunt, ce vreau și...de fapt... ce caut eu în viața mea?!... Ar trebui să mă opresc din alergat și din dorința absurdă de a demonstra mereu ceva celor de lângă mine. Abia atunci când voi avea curajul să spun: asta sunt! atât știu! atât pot!, abia atunci când îmi voi recunoaște limitele și-mi voi asuma greșelile, abia atunci când voi înceta să mai încerc să fiu altfel sau altcineva sau altcumva - abia atunci voi reuși să mă întâlnesc cu mine, în stări și gânduri în care astăzi nu cred că am loc.



Voi încerca un exercițiu de sinceritate. Eu fața în față cu mine. Să îmi permit să îmi aud gândurile. Și să le ascult. Nu doar să le simt cum se preling pe obraz.

Sanda are dreptate. Voi încerca să mă întorc acasă.

Poate de mâine.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu