La multi ani, Romania!

     Ziua nationala a Romaniei. Sarbatorita astazi, la fel cum in trecut a fost sarbatorita la 10 mai sau 23 august - nu pentru ceva special ce am simti noi toti, cei cu "inima romana", nu pentru un crez mai presus de orice interese sau lupte politice. Sarbatorita astazi pentru ca...trebuia sa fie aleasa si o zi a ei. Sarbatorita asa cum sarbatorim o zi a femeii, o zi a mamei, una a tatalui, o zi a copiilor, alta a dragostei...cate o zi pentru fiecare Sfant...o zi a functionarului public, una a armatei, o zi a luptei impotriva fumatului si cate si mai cate... 

   Se pare ca, numai asa ne mai aducem aminte de oamenii importanti din viata noastra, de adevaratele valori, asa ne amintim sa credem si sa visam... Ne amintim, chiar dacă numai pentru o zi, de unde am plecat, ce războaie s-au purtat - câte victorii și înfrângeri deopotrivă - pentru ca noi, azi, să avem dreptul să gândim! In rest, uitam ca suntem parinti cu parinti si copii cu copii, uitam sa credem si sa visam, uitam sa luptam pentru lucrurile importante din viata noastra. Uitam, in fiecare zi, sa fim oameni! 

     Sunt multi cei care vor spune (doar) astazi: "mandru ca sunt roman!". Se va face risipa de tricolorul romanesc tot asa cum, de ziua Sfantului Valentin se face risipa de inimi de plus, flori si felicitari tipizate pentru suflete diferite! Nu stiu de ce dar, am senzatia ca oamenii isi etaleaza in public credinta, patriotismul, mandria nationala si chiar iubirile numai pentru ca...asa e "cool"... 

     Patriotism?! Nu stiu despre mine... Dar stiu despre mama mea. Era de "nationalitate maghiara" si ii invata pe copiii unguri limba romana. Cei care au fost - eu spun norocosi - sa o aiba la catedra, au intrat cu 10 la cele mai bune licee din oras, concurand cu cei pentru care limba romana era limba materna. Oameni care o stiau de o viata se intrebau, atunci cand mama s-a stins, de ce preotul tine slujba in limba maghiara... In fine...Ceea ce vreau sa spun este ca mama era patriot. Incomparabil "mai patriot" decat multi altii care se bat astazi cu caramida in piept. Patriot roman...de nationalitate maghiara! 

     Mandrie nationala!? Nu, n-am sa spun: "mandra ca sunt romanca!". Sunt mandra de ceva ce am ales eu sa fiu ori sa fac. Sunt mandra de reusitele copiilor mei, sunt mandra de omul frumos de langa mine. 

     Daca as fi ales sa fiu romanca as fi avut si caderea sa spun ca sunt ori nu sunt mandra. Dar nu eu am ales asta. Si...daca ar fi depins de mine, nu stiu daca as fi ales asa... Ma intreb cati dintre cei ce astazi defileaza pe strazi strigandu-si in gura mare mandria ar mai fi fost romani daca asta putea sa fie alegerea lor?!...

      Dar...e ziua nationala a Romaniei! Si, asa se cade, sa spunem "La multi ani, Romania!" La multi ani romanilor care simt mandria asta in fiecare zi sau doar o data pe an dar si celor care au incetat sa o mai faca, ori nu au facut-o niciodata...

N-avem nicio speranta...

Suntem rai. Si ne lipseste dorinta de a deveni mai buni. N-avem nicio speranta...
Gandul asta imi macina mintea de la o vreme incoace. Nu-mi da pace deloc.
A inceput de la tragedia din Colectiv. Si de la toate aberatiile ce s-au perindat in mediul virtual, pe "peretii" a zeci si sute de oameni, fara nicio legatura cu sexul, varsta, categoria sociala, nivelul de instruire, etc.
Ma intrebam atunci, cati dintre ei au avut macar curiozitatea sa asculte "The day we die"? Inainte de a oferi tot felul de explicatii..."metafizice" celor intamplate...
Cutremuratoare "coincidente". Dar atat.
Nu preferintele muzicale, nu alegerea de a petrece sau nu de Halloween, nu credinta sau necredinta au facut diferenta dintre viata si moarte!
Eu nu inteleg cum se pot numi crestini cei care ridica din umeri si invoca ranjind "pedeapsa divina"??!?? Parca trebuia sa fie vorba despre iubire neconditionata, despre compasiune, despre umilinta - in forma ei pura, fara legatura cu pierderea demnitatii. Credinta - pe care strigam sus i tare ca o avem - ar trebui sa ne faca mai buni. Dar eu vad numai rautate...maini ce strang amenintator pietre gata sa loveasca.
Halloween... Adica noaptea dinaintea sarbatorii tuturor sfintilor. O gramada de obiceiuri, diferite de la o zona geografica la alta... Candele aprinse pentru a lumina calea spiritelor bune; masti (mai mult sau mai putin hidoase) care sa alunge spiritele rele; pacaleala sau dulciuri...
Rock... Un stil muzical. Cu radacini in muzica rockabilly. Cu etimologie care are la un moment dat conotatii religioase.
Oi fi ingusta la minte...dar nu vad nicio legatura intre toate astea si tragedia prin care au trecut "meritat" copiii din Colectiv. Cum si de ce i-a "ales" pe ei moartea?
Nu preferintele muzicale, nu alegerea de a petrece sau nu de Halloween, nu credinta sau necredinta au facut diferenta dintre viata si moarte! Noi o facem. De fiecare data cand alegem sa nu respectam reguli. In fiecare clipa in care inchidem ochii, pentru a nu fi nevoiti sa facem ceva... Atunci cand spunem "nu ni se va intampla noua!"...

A urmat apoi lupta asta intre ... religios si laic. De partea sau impotriva bisericii. Desi...iar este ceva ce eu nu pot intelege. Pentru ca, in mintea mea credinta nu are, nu trebuie sa aiba legatura cu biserica. Poate doar necredinta...
Sunt botezata ortodox. Nu sunt "practicant". Dar asta e problema mea. Pentru ca unele lucruri trebuie sa fie si sa ramana problema personala a fiecaruia. Cu respectarea optiunii celor de langa noi.
Sunt mama. De rocker. Si sora unuia. Faptul ca sunt oameni, destul de multi si... suficient de multi dintre cei care ar trebui sa iubeasca fara judecati sau idei preconcepute - care ar spune ca sunt mama/sora de satanist - ma doare si ma intriga deopotriva. Dar e parerea lor. Poate ca incerc sa o combat cu propriile argumente - unele obiective, rationale, altele - recunosc - subiective. Dar fiecare are dreptul la opinie. Cata vreme nu se ajunge la gesturi extreme. Nu pot sa respect un om care nu ma respecta. Pentru ca...eu nu intorc si obrazul celalalt. Sunt altii care ar trebui sa o faca. Daca ar simti intr-adevar si daca ar crede ceea ce pretind ca simt si cred.
Sunt apolitica. Si voi ramane asa.
Suntem obisnuiti sa generalizam. Toti politicienii sunt porci. Parlamentarii toti sa plece, sa vina altii noi. Medicii sunt toti niste spagari. Judecatorii corupti. Tiganii hoti. Barbatii niste afemeiati. Femeile curve. Nu spunem - acel om e asa sau asa... Atunci, de ce sa nu spunem "Biserica" a gresit? Chiar daca numai un slujitor al ei ar fi facut-o. Sau...mergem pe principiul ca "unii sunt mai egali decat altii"?
Dincolo de orice...sufletul meu a fost framantat de o mare durere - o tristete arida pe care nu stiu sa o fi simtiti vreodata, oricat de greu mi-a fost, oricat de pustiit mi-a fost sufletul - dar si de o ingrozitor de vinovata bucurie. Vinovata, da! Pentru ca Ionut al meu nu a fost acolo. Desi ar fi putut sa fie... Vinovata pentru ca pot sa il strang in brate (desi nu am facut-o de tare mult timp). Pentru ca pot sa ma furisez langa patul lui si sa-i ascult somnul linistit, asa cum faceam atunci cand imi incapea in poale. pentru ca pot sa-mi fac griji pentru el. Pentru ca pot sa-l iubesc - nu in gand, nu dincolo de...nimicul de dincolo... Ci aici. Acum. In fiecare clipa.
Eu pot.
Dar ei nu mai pot. Ei, parintii copiilor ce-au fost in Colectiv. Copiii aceia atat de vii, atat de hotarati sa nu cedeze, sa nu renunte... Si pentru care totul s-a naruit intr-o clipa.
Peste toate astea - acum ar trebui sa ma simt nu stiu daca vinovata sau manipulata sau lipsita de patriotism, de demnitate. Ne-am impartit (din nou) in cei ce au la poza de profil steagul Frantei dar nu au avut insemnele doliului pentru Colectiv. Ori, chiar daca au "arborat" doliul atunci, acum n-ar fi trebuit sa planga pentru masacrul din Franta. Pentru ca Franta nu a plans pentru noi. Si pentru ca Franta ne eticheteaza pe toti in hoti si cersetori. Si...or mai fi si alti "pentru ca"...
Si iarasi nu inteleg: nu mai exista compasiune? Nu mai exista solidaritate? Nu mai exista omenie?
Ii condaman ca generalizeaza numindu-ne pe toti in fel si chip. Doar noi avem dreptul sa o facem. Oare...nu ni s-a intamplat niciodata sa ne fie rusine sa spunem ca suntem romani? Mie - da. Si n-am de gand sa explic de ce...
Nu am poza de profil in culorile steagului Frantei. Si da, am avut insemnele doliului pentru Colectiv. Pentru ca fac ceea ce simt...atunci cand simt.
Steagul Frantei in lumea intreaga este semnul solidaritatii, al luptei comune impotriva terorismului. In Colectiv au murit tineri din cauza indiferentei, a ignorantei, a coruptiei. Francezii (si nu doar ei) ne sunt alaturi - nu in lupta noatra cu propriile mizerii, ci in lupta cu moartea pentru viata. Ne sunt alaturi. Nu prin afisarea tricolorului la pozele de profil. Ci ingrijindu-ne ranitii. Asa cum noi nu putem sa o facem.

Intr-o singura clipa - sunt oameni ce vin si oameni ce pleaca; oameni ce plang si oameni ce rad; oameni ce pierd si oameni ce inving. Intr-o singura clipa - se scriu povesti de viata; o singura clipa desparte acest moment de...celalalt; intr-o singura clipa lumea pe care o stim devine altceva...dincolo de ceea ce noi putem sa cuprindem.
Cuvintele mele plang astazi pentru rautatea asta din noi. Pentru goliciunea sufletelor. Pentru capetele plecate. Pentru atatea justificari nefericite ale lipsei de teluri, de valori, de...verticalitate. Pentru durerea celor ce si-au pierdut copiii. In Colectiv sau la Bataclan. Pentru bucuria vinovata de a-mi putea astepta copiii acasa.

Acasă

Pentru fiecare dintre noi înseamnă altceva. Un loc, un om, o îmbrățișare, un cuvânt, o amintire....

Pentru mine acasă înseamnă o senzație. Nevoia nepotolită, ciudată, necontrolată de a trage aer adânc în piept și de a nu-i mai da drumul. Amintiri ce sunt mult mai intense, mult mai clare, acolo, în micul oraș de la poalele cetății. În camera mea. Pe străzile fără culoare din "progresului". Foșnetul frunzelor prin care îmi pierd pașii.  Glasul cald și extraordinar de...demn, al omului cu chitara. Candela pe care o aprind la căpătâiul lor. 

Mi-e teamă că aerul pe care l-am tras acum în piept se va termina și va rămâne o senzație grea, de sufocare. Mi-e teamă că, nepriceputele-mi cuvinte ce știu doar să plângă vor stinge candela abia aprinsă... Și nu-mi voi mai găsi drumul spre...acasă...

Plang. Si ce daca plang?

Mi s-a spus de multe ori sa ma uit in jur la tristetile altora, atunci cand simt gustul sărat al tristetilor mele, sa ma gandesc ca intotdeauna se poate si mai rău.

Refuz. Nu mi-am trăit emotiile comparând drumul meu, alegerile sau încercările - cu ale altora. Tristetile si bucuriile mele nu au nicio legătură cu neîmplinirile, neajunsurile, realizările ori prosperitatea altora. 

Lacrimi si zambete - sunt visele mele (toate simple, firesti, omenesti) - cele pe care le-am atins timid, le-am intrezarit doar printre pleoapele ce nu stiau de dorm ori m-am trezit sau cele pe care le-am prins si strânse la piept, nu le-am mai dat drumul.

Avem fiecare propriul drum. Nu traim singuri, e normal sa ne raportam si la cei din jurul nostru. Dar nu inteleg de ce nu mi-e permis sa ma bucur ori sa plang asa cum simt, atunci cand simt.

Ma doare durerea altora si ma bucur pentru fiecare om care are un motiv sa zambeasca. Dar emotiile mele sunt ale mele si nu au nevoie de aprobari sau explicatii.

Tristetile mele nu sunt toate la fel. Cum s-ar putea compara cu ale altcuiva? Lucrurile ce mi se par marunte dar care mie imi aduc astazi fericirea, pentru unii sunt banalitati, pentru altii - vise indepartate.

Atunci cand plang, eu plang cuvintele mele ce nu stiu sa vorbească.... Nu vorbesc folosind cuvintele altora.

Paralel sau concurent?

     Paralel sau concurent?
     Drumuri ce nu se vor întâlni vreodată sau cele care se intersectează la un moment dat, pentru o fărâmă de timp?
     Pășim, fiecare pe drumul lui, fără să ne atingem, fără să ne privim. Oarecum împreună. Niciodată cu adevărat. 
    Sau mergem spre vis, eu pe un drum și tu pe altul. Ne contopim cândva, pentru o clipă doar... Visul spre care mergeam. Îmbrățișarea pierdută. Irepetabilă.
     Paralel?

     ...sau poate concurent...

Liric. Dramatic. Epic.

      Roman, schiță, basm, pastel, baladă, fabulă, doină... Viața noastră este câte puțin din fiecare. Liric, dramatic, epic.
     Suntem personajul principal al romanului vieții noastre și jucăm roluri secundare ori numai episodice în povestea altcuiva. Tot le fel cum unii oameni intra în viața noastră ca să rămână iar alții ies la fel de repede cum au intrat.
     Visăm să trăim un basm - cu Feți Frumoși și Ilene Consânzene - și ne trezim în vâltoarea vieții, înconjurați de Catavenci si Didine, de tâlhari (hoți de buzunare  și de suflete), greieri (trântori de profesie), vulpi (lingușitori exploatatori ai naivității) și tot felul de alte jivine (jigodii).
     Primim mesaje pe care nu le înțelegem, rostim cuvinte al căror sens nu îl descifrează nimeni - pentru că suntem diferiți în tot ceea ce gândim, facem și simțim. 
     Încercăm, uneori, să creionăm în nuanțe pastelate umbrele gândurilor noastre cele mai intime. Un strop de verde, o dâră de purpuriu, o pată amăgitoare de galben. Cine și ce să înțeleagă? Împachetăm în uitare eșecurile, înrămăm în amintiri  conturul reușit al unor zâmbete și mergem mai departe.
     Râdem atunci când sufletul ni-i trist, plângem de fericire - ascultând parcă indicațiile fără subiect și predicat ce vin înspre noi de undeva, de la marginea unui curcubeu. 
    E important sa stim sa ne oprim. Sa punem punct si sa o luam de la capat. Incetinim ritmul, ne tragem sufletul si pasim inainte increzatori in noi si in visele noastre. Invatam ca tacerile isi au rostul lor, ca si cuvintele... Care atunci cand nu se rostesc, se plang.

Tiramisu

                  Tot vorbind despre vise mi-am amintit ca imi doream (visam) candva sa am mica mea...afacere. Desi, era mult mai mult decat atat. Era senzatia aceea dulceaga, molesitoare, de a face un lucru zambind.

                   Imi doream o cafetarie. Un amestec parfumat de cafea proaspat macinata si gustul prajiturilor de-acasa. Nu ma hotarasem cum avea sa arate dar stiu sigur  ca perdelutele cusute de mama, neaparat de culoarea marii, si-ar fi gasit locul acolo, in mica mea lume. I-am ales si un nume, la un moment dat...

                   E mult timp de cand s-a asezat praful peste tainicul meu vis. Il mai sterg, uneori, si ma las coplesita de arome care mai de care mai...pacatoase... Din cand in cand, indulcesc cu un tiramisu ziua unor oameni care-mi sunt dragi si care ma rasplatesc, de fiecare data, cu zambetul lor satisfacut. Ei nu stiu cat bine imi fac. E ca si cum mi-ar sterge cu batista cuvintele ce stiu doar sa planga.

                   

Visul meu este...

Multumesc!

E primul gand ce imi vine in minte acum, dupa ce am pus la pastrare, intr-un ungher al sufletului, emotiile pe care m-ati ajutat sa le retraiesc in cativa pasi – atat de simpli si firesti.

Am privit timid, in lumea voastra si am inteles ca doar felul frumos in care visati, curajul cu care indrazniti sa va impliniti visele si pasiunea cu care le traiti – o fac sa fie diferita de lumea mea. În rest, aceleași așteptări ("să fie oricine dar să fie"), aceleași dureri ("nu pot să m-obișnuiesc fără tine"), aceleași renunțări ("am aruncat tot ce nu-i bun din ea"), aceleași tristeți ("nu mă vedeai și mă întristai"), aceleași despărțiri ("adio! exclamat la final!").

Vise am avut și eu. Dar am renunțat, rând pe rând, la ele. Sau le-am lăsat pur și simplu să se stingă. Nu știu dacă din lașitate sau neputință. Aveam uneori impresia că e de ajuns să întind mâna și să le simt transformând toate așteptările mele în conturul celui mai copilăresc zâmbet. Nepricepută însă, mă regăseam ștergându-mi stingher cuvintele ce plâns se prelingeau pe obraz.

Acum cateva seri, intr-un orasel de provincie, un vis s-a implinit. Si chiar daca nu era visul meu, am facut oarecum parte din el si l-am trait cu intensitate si recunostinta. Visul ei - copil si femeie deopotriva, delicata si incredibil de puternica, cu multa iubire de oferit - desi iubirea ei se imparte numai la doi.

Băiatului meu, cu dragoste!

            

          Lacrimi...cald, mi se preling pe obraz. Dar nu le simt gustul sărat, în colțul gurii. Le aud șoptind cu nostalgie, teamă, încredere, speranță, neputință... Le-aud șoptind despre iubire. Foarte multă iubire.          

         Sunt 16 ani de când te-am ținut pentru prima oară în brațe.Te-am învățat să mergi - m-ai învățat să mă joc; te-am învățat să vorbești - m-ai învățat să tac; te-am învățat să privești oamenii - m-ai învățat să cred în ei; te-am învățat să îndrăznești - m-ai învățat să râd. Mai am atât de multe lucruri să te învăț și atât de multe - pe care să le învăț de la tine.

      Mulțumesc, băiatul meu! Pentru gândurile pe care doar eu ți le ghicesc. Pentru sinceritate. Pentru sufletul tău bun. Pentru răbdare. Pentru privirea ta blândă. Pentru că mă ierți ori de câte ori te cert atunci când ar trebui doar să te iau în brațe (de parc-aș putea... ) ! Pentru că mă iubești. Și pentru că te iubesc atât!

           

            Nu sunt cuvinte care se plâng... Sunt lacrimi care învață timid, să vorbească!
              La mulți ani, băiatul meu!