Ce-ar fi fost daca...

Am fost de curand la o lansare de carte. "Ziua in care la capatul celalat al iubirii n-a mai fost nimeni" - Ioana Chicet - Macoveiciuc.
Atmosfera calda, a joaca de copii, a cochetarie de femei tinere si frumoase, a intelepciune de om matur, a griji de parinti, a...acasa!
Am citit romanul a doua zi. Imi era dor de o poveste de dragoste. Nu ca in carti. Nu ca in filme. Ci ca in viata. Cu dezlantuiri de iubiri adolescentine, marcate de tristeti adanci si dureri sfasietoare. Emotii traite ireal de intens daca e sa le privim din perspectiva omului matur, multumit de iubirea calma, rotunda, astamparata - in care s-a asezat.
Nu poti, atunci cand citesti o astfel de carte, sa nu te raportezi la propriile experiente de viata, la propriile trairi, la felul in care intelegi fericirea, la felul in care oferi si iti doresti sa primesti iubirea. La visele tale, spulberate sau implinite, la asteptari si alegeri si dezamagiri, la renuntari, la plecari, la resemnari, la compromisuri, la iubiri trecute, pierdute ori inca traite. Nu poti sa nu iti pui din nou intrebarea ce ti-a mai dat tarcoale uneori - "ce-ar fi fost daca...?"...
Am trait si eu iubirea, cu toate anotimpurile ei. Am cautat si eu, de-a-lungul timpului, raspunsul absolut inutil la atat de firescul "ce-ar fi fost daca...?". M-a durut si m-am ascuns si m-am temut si m-am pierdut de mine si am incetat sa mai cred, sa vreau si sa mai sper.
Ce-ar fi fost daca...m-as fi "asezat" intr-o alta iubire... N-ar fi fost. N-ar mai fi fost. Le-am trait pentru ca aveam nevoie sa ma cunosc. Aveam nevoie sa-mi descopar propriile nevoi, ce parfum au si ce culoare anume. Aveam nevoie sa ma-nteleg. Aveam nevoie sa invat sa iubesc.
Ce-ar fi fost daca...m-as fi "asezat" intr-o alta iubire? N-as fi cunoscut IUBIREA. Iubirea asta pe care o traiesc de peste 20 de ani. Iubirea asta in care am ars, care a durut, care m-a secat pentru a-mi umple apoi sufletul de prea multa fericire. Iubirea in care am ras cum n-am ras vreodata si am plans cum nu credeam ca se poate. Iubire cu imbratisari patimase si despartiri dramatice, iubire calma, rotunda, astamparata. Iubirea asta ilogica, pe care nu o stiu defini, nu o pot masura, iubire fara contur, culoare sau parfum. Iubirea asta care stiu ca e iubire pentru simplul fapt ca am nevoie de ea, sa pot respira.
Ce-ar fi fost daca...nu am fi tradat?... Ar fi durut mai putin. Dar nu am fi stiut niciodata cat de puternica este iubirea, pentru ca nu am fi ajuns sa-i cunoastem limitele... Si, da. Daca as putea sa schimb ceva, as schimba asta. As alege sa nu-i cunosc limitele...

Oana - personajul principal al romanului - isi afla raspunsul. Pe care il stia, de fapt. Traia cu el. Dar avea nevoie de o confirmare care sa vina de undeva, din afara ei. Avea nevoie sa stie ca n-a fost singura in iubirea aia. Ca la capatul celalalt al iubirii a fost cineva. Si a fost. Un om care a iubit-o in felul lui tacut si absent (trista si secatuitoare explicatie...).  Un om care, iubind-o, a redat-o iubirii.

Buchet de reverii

Am primit azi in dar doua albume muzicale. Un dar promis. Si (peste rabdari) asteptat.

Piesa 8 imi starneste curiozitatea.  Asa ca incep cu ea.  Versurile lui Cosbuc pe care tata mi le citea cu multi, foarte multi ani in urma. Poezie pe care am memorat-o de atunci si pe care inca o stiu. Plangeam copil - impreuna cu tata, plang si acum.  De dor, de tristete, de revolta, de drag, de..."El Zorab"...

Le las sa se scurga, una cate una, le ascult dar sunt cu gandul aiurea. Ba aici, ba departe, printre amintiri.

Sarbatorile au fost intotdeauna despre emotii. Diferete ieri de cele de azi.  Altfel de asteptari, altfel de satisfactii, tristetile - altele si ele.

Copil fiind, stiu ca nu eram incantata de plimbarile pe care mama si le dorea in ziua de Pasti. Adolescenta - asteptam nerebdatoare iesirile pe corso, cu prietenii. Nesfarsite povesti ori...taceri fara sfarsit. Nu conta. Acum, ragesesc in mine dorintele mamei de odinioara. Dar...altul e seful. Si, cum nu e timp de negocieri, lasam plimbarile pe altadata.

Ma intorc la amintirile mele (ele, piesele de pe album ma tot poarta printre ele). Atat de indepartat e totul. Dar atat de viu, de plin de miresme si prospetime si culoare. As mai ramane putin printre ele. Ca-ntr-un concediu fortat de un...blocaj in verde.

Prea mult cenusiu in vietile noastre. Prea grabiti, prea resemnati. M-am saturat de lipsa asta de ambitii, de valori, de proiecte in care sa credem, de vise pentru care sa luptam. Mi-e dor de copilul ce-am  fost si de usurinta cu care spuneam, in fiecare zi: azi (te) vreau... !

Multumesc, pentru minunatul dar! Emotii vechi retraite cu dor in locul ce inseamna si azi acasa pentru mine. Emotii noi ascunse timid  intr-un buchet de reverii.

Ajung la piesa 7. Si imi spun, soptit: da, sa nu uit de Lumina!

Sarbatori frumoase si pline de Lumina, oameni dragi! Indrazniti sa va intoarceti pentru o clipa doar spre copilarie. Si sa readuceti in vietile voastre usurinta si sinceritatea cu care copilul de demult traia fiecare emotie. Amintiti-va ca, orice sfarsit este de fapt un inceput! Adio, deci pe curand!

(Pragu' de sus + Florin Demea si Mircea Vintila - 01- Azi te vreau; 02-Buchet de reverii; 03-Seful; 04-Pe Corso; 05-Adio, deci pe curand; 06-M-am saturat; 07-Nu uita de lumina; 08-El Zorab; 09- Blocaj in verde; 10-Peste rabdari te-am asteptat; 11-Nu e timp)

Vise cu perdele albastre

     Dor. Mi-e pur și simplu dor de mine. Asa cum m-am cunoscut. Asa cum știu ca sunt. Mi-e dor să-mi fie bine cu mine. Mi-e dor sa fiu eu...Și asta sa ma ajute sa zâmbesc! Nici nu mai știu cum e sa zâmbești... Și mi-este dor!
     Cred ca mi-a fost mereu teama sa nu dezamagesc. Am ales intotdeauna gandindu-ma la cei din jur. Si am uitat de mine. Si am renuntat la visele mele. Si am luptat pentru visele altora. Si pentru a le aduce lor bucuria. 
     A venit timpul sa traiesc pentru mine. Si ce daca in coltul ochilor sunt riduri ce tradeaza anii ce au trecut peste mine? Nu-mi pasa ca firele albe de par sunt tot mai greu de ascuns... N-am sa ma las intimidata de susoteli ce vor spune ca e tarziu, ca e gresit, ca e nepotrivit. Atata timp cat mai pot sa aleg, inseamna ca nu e tarziu. Si atata timp cat zambetele imi vor sterge, chiar daca numai timid, lacrimile ce pana mai ieri imi aduceau un gust sarat in coltul gurii - inseamna ca nu e gresit. Si daca asa imi voi implini, unul cate unul, visele, atunci nu e deloc nepotrivit.
     Visele mele sunt despre mici bucurii dulci, pregatite de mine pentru oricine va trece pragul unei lumi, al carei nume l-am uitat dar care stiu sigur ca are perdele de culoarea marii. 
     Visele mele sunt despre gangurit de copil.
     Visele mele sunt despre acele locuri altadata prea indepartate pe care stiu astazi ca voi ajunge sa le vad.

     Nu traiesc viata nimanui asa cum nimeni altcineva nu-mi traieste viata. Avem fiecare propriile nevoi si asteptari, propriile bucurii ori tristeti. Gandim diferit, visam diferit, suferim diferiti, iubim diferit. Credeam, pana acum, ca plecam la fel. Dar greseam. Plecam asa cum traim. Diferit. Iar eu voi pleca, atunci cand va veni timpul, zambind!

It's my life!

As vrea sa invat sa nu mai judec oamenii. Si nu din cauza unor principii morale. Ci pentru ca, de cele mai multe ori trag concluziile gresite. 

Judecam un om, analizandu-i fapte, gesturi ori cuvinte. Si o facem raportandu-ne, cum e firesc, la propriile experiente. La propriile trairi. Dezaprobam orice noi nu am face, ori nu am spune intr-o imprejurare anume. Si avem senzatia absolut absurda ca felul in care noi am fi reactionat este cel corect. Si orice altceva este nepotrivit. De condamnat. De aratat cu degetul. Nu ne gandim nicio clipa ca suntem diferiti. Ca fiecare isi are povestea lui. Cu alte vise si alte asteptari. Cu alte lectii de viata, cu alte lupte - pierdute ori castigate, cu alte lucruri ce ne aduc bucuria si alte tristeti ce ne umbresc chipul. Felul in care reactionam intr-o situatie sau alta, alegerile pe care le facem, cuvintele spuse ori tacerile noastre - isi au radacinile in tot ceea ce am trait si ne duc, una cate una, spre ceea ce vom trai. 

Gestul diferit pe care astazi il judecam ar fi putut fi gestul nostru daca am fi trecut prin experientele celuilalt, daca am fi trait nu viata noastra ci viata altuia.

Putem privi in ochi un om o viata intreaga. Fara sa il cunoastem cu adevart. Fara sa stim ce il poate face sa mearga inainte, ce il poate intoarce din drum, ce il inalta si ce il doboara. 

As vrea sa invat sa nu mai judec oamenii. Tot asa cum as vrea ca nici ei sa nu ma judece pe mine.

Simple cuvinte

     Un comentariu lăsat pe "peretele meu" de o veche şi dragă prietenă m-a făcut să mă gândesc la cuvintele pe care le aştern, uneori, aici, dintr-o nevoie pe care nu o înţeleg şi care nu ştiu de unde vine...
     Spuneam cândva că pentru mine scrisul este o joacă. Şi nu este vorba despre o uşurinţă în a aşterne gânduri ci despre o terapie pentru suflet. La fel ca atunci când fac un puzzle ori când transform în flori fâşii de hârtie colorată. Atunci când scriu nu fac altceva decât să încerc să-mi înţeleg tristeţile pentru a găsi forţa ori înţelepciunea (ori şi una şi alta) să le alung. Nu sunt un om pierdut în tristeţi. Nu cred că cineva poate să fie doar trist ori numai fericit. Sunt stări prin care trecem toţi, sunt lucruri ce ne aduc azi fericirea şi întâmplări de-o clipă ce dor şi ne întristeză. Sunt un om ca oricare altul. Fericirea pe care o trăiesc are glasul ei şi felul ei de a-i face pe cei de lângă mine să zâmbească. Tristeţile mele - se plâng. Nu se vorbesc. Din cauza asta cred că scriu doar atunci când sunt tristă. Altfel, lacrimile mi-ar îneca sufletul şi nu aş mai şti să mă bucur de fericirea ce vine când vrea ea şi pleacă atunci când nu m-aştept...
     Să scriu o carte? Prea îndrăzneţ gândul ăsta. În mintea mea, este nevoie de mult mai mult pentru a scrie o carte. Mult mai mult decât gestul firesc de a-mi şterge lacrimile ce se preling uneori pe obraz, atunci când le simt gustul sărat în colţul gurii, pentru a face loc discret unui zâmbet ce învaţă timid, să vorbească.
     În momentul ăsta mi-a venit în minte tânărul Ruse şi gândul că ceea ce scriu eu nu ar putea să-i stârnească vreodată interesul. Nici lui şi nici lumii boeme din care îmi închipui că face parte. Şi gândul ăsta mă face să cred că ştiu unde îmi este locul. Şi să mă limitez la a scrie aici, aşa cum simt, atunci când simt, despre ceea ce simt.

   
     E bine să ştiu că sunt oameni pentru care cuvintele mele au sens. Şi, la fel ca fiecare dintre noi, mă "hrănesc" cu o vorbă bună, de încurajare şi de apreciere. Dar este mai mult decât aş putea îndrăzni să-mi doresc.
     Inainte de orice - scriu pentru tine! Să mă iubeşti, ştiind cine sunt!

Nu, mami! Nu ești huligan!

M-au întrebat copiii mei de ce ies oamenii în stradă? M-a întrebat soțul meu dacă nemulțumirea celor ce nu renunță este întemeiată? Și nu am putut să le răspund. Nu am știut să le răspund. Pentru că am vrut să stau departe de tot ceea ce însemnă lumea asta ce se vrea a fi "politică", dar nu este decât o mocirlă ce murdărește suflete și conștiințe într-o luptă absurdă pentru putere.

Am citit și auzit păreri pro și contra. De ambele părți ale baricadei. Dureros spus baricadă pentru că, de data aceasta ea ne separă pe noi, de noi... Explicații ale celor ce "instigau" oamenii să iasă în stradă îmi păreau uneori absolut pertinente, pentru ca apoi să mă "convingă"argumentele ce susțin necesitatea adoptării OUG 13 în forma în care a fost publicată.

Copilul meu este astăzi în stradă. Și pentru el, a trebuit să găsesc răspunsul. Nu am pretenția că dețin adevărul absolut. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Vreau doar să-i spun lui ceea ce eu cred despre freamătul ultimelor zile.

Am pornit de la expunerea de motive pentru adoptarea OUG 13/2017, ce ne trimite la Decizii ale Curții Constituțioanale pronunțate asupra unor texte din Codul penal, "care nu și-au găsit până în prezent conformitatea legislativă, potrivt celor statuate de instanța de contecios constituțional."

Cu alte cuvinte, adoptarea acestei ordonanțe era imperios necesară pentru înlăturarea de urgență a consecințelor negative ce ar putea fi generate de necorelarea unor prevederi legale ce au fost declarate neconstituționale, cu dispozițiile Constituției. Și aici, cei ce susțin ordonanța, au perfectă dreptate. Prevederile ce au fost declarate neconstituționale printr-o decizie a Curții Constituționale își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu le pun de acord cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.

La ce decizii ale Curții ne trimit aleșii? N-am să le analizez pe toate. Ci numai pe aceea care are în vedere dispozițiile art. 297 din Codul penal (abuzul în serviciu). Este vorba despre Decizia nr. 405/2016 a Curții, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

Ok. Cu această motivație - care pe mine m-a convins, textul art. 297 alin. 1 trebuia pus de acord cu dispozițiile Constituției.

Păi, să vedem de la ce s-a plecat și la ce s-a ajuns, zic, nu?

art. 297 din Codul penal (nemodificat de ordonanță):

"(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereslor legitime ale unei persoane fizice ori ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA."

art. 297 din Codul penal - forma modicată prin ordonanță:

"(1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu știință, îndeplinește un act prin încălcarea unor dispoziții exprese dintr-o lege, o ordonanță sau o ordonanță de urgență a Guvernului sau nu îndeplinește un act prevăzut de dispozițiile exprese dintr-o lege, o ordonanță sau o ordonanță de urgență a Guvernului și prin aceasta cauzează o pagubă materială mai mare de 200.000 lei ori o vătămare gravă, certă și efectivă a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, astfel cum sunt prevăzute și garantate de legile în vigoare, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.

(2) Fapta funcționarului public care, în exercitarea serviciului, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SID, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amenda.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative."

Dacă invocata Decizie a Curții Constituționale justifică, ba mai mult, chiar impunea modificarea alin. 1 al art. 297 din Codul penal și deci inserarea în textul acestuia a paragrafului marcat de mine cu albastru (deși, m-aș fi oprit la "cu încălcarea legii"...), completările/eliminările/modificările marcate cu roșu... sunt de natură a "instiga" oamenii să iasă în stradă...

Eu mi-am găsit răspunsul. Pentru mine. Și pentru copiii și soțul meu - ce așteptau să-mi afle părerea. Nu voi merge mai departe cu alte discuții despre - "...au fost aleși prin votul majorității, să-i lăsăm să guverneze"; "nu ai ieșit la vot, nu ai dreptul să protestezi"; "ceilalți au adus sute de modificări Codului penal prin ordonanțe de urgență, corect sau nu, facem și noi ca ei" și altele și altele... Încerc să mă păstrez curată! :))

Copilului meu ce este astăzi în stradă îi voi spune doar atât: Nu, mami! Nu sunteți spălați pe creier. Și nici huligani! Sunteți oameni frumoși, care vor să trăiască în lumină! Care nu vor să renunțe! Păstreaza-ți mintea limpede și sufletul curat! Și lasă-ți cuvintele să vorbească clar și răspicat! Plânse, nu le va auzi nimeni!

Puterea cuvintelor. Mai ales a celor pe care nu le înțelegem.

      Fără a-mi propune să intru în polemici, fără a mă situa într-o tabără sau alta - politic vorbind, fără a mă considera vreun mare patriot, apărător de neam și țară, dar nici dușman al celor ce simt astfel, ci doar iubind pur și simplu limba română - voi spune astăzi "da" comemorării!
     Și voi pleca - pentru că așa am învățat de la mama - de la semnificațiile date cuvântului - ce astăzi este definiția unei mari gafe - de către Institutul de Lingvistică al Academiei Române.
     COMEMORA = A celebra solemn amintirea unei personalități sau a unui eveniment important.

      "Traducând"- s-a vorbit în analizata cuvântare despre celebrarea solemnă a unui eveniment important (de suflet, s-a zis) al românilor. Mare gafă! Mare trădător!
     Încerc să înțeleg și caut argumente pro și contra. Pentru că așa mi se pare corect. Dacă e trădare, aș vrea s-o știu și eu...
     Și mă opresc la două - câte unul de fiecare parte.
     E greșit folosit termenul în contextul în care vorbim despre un eveniment fericit. Și asta pentru că, majoritatea românilor apelează la el în împrejurări triste. Nu pentru că ar fi neapărat corect ci pentru că așa ne-am obișnuit. Și, hai să fim serioși, nu toti oamenii au DEX. Și chiar dacă au, nu știu le ce folosește. Iar președintele trebuie să se adreseze poporului pe limba lui. În ritmul în care se degradează învățământul românesc, peste nu foarte mult timp, ar trebui să auzim decât mișto c-ar fi nasol ca oamenii care i-am ales să ne conducă, să bată câmpii într-un limbaj care nu l-ar înțelege nimeni.
     De ce-am spune că e corect? Lăsând la o parte DEX-ul. Poate pentru că...Nicolae Iorga?! Cel care a vorbit la rândul lui despre "Comemorarea unirii Ardealului"... Mare gafă! Mare jigodie! Mare antiromân!

     Nu știu alții ce zic (de fapt, cam știu) dar eu refuz să spun că ceva ce este evident greșit ar fi corect, numai pentru că sunt mulți cei care cred asta.
     Până la urmă, indiferent în care tabără ne situam, astăzi toți celebrăm solemn Mica Unire de la 1859!  
     Cuvintele au puterea lor. Incontestabilă! Mai ales atunci când nu le înțelegem.
     Plânse ori vorbite - ele spală tristeți, asund tăceri, desenează drumuri, dau gust durerii și așteptărilor sens, răspund unui gol, dojenesc cerul, îneacă gânduri, ironizează sufletul. Clădesc și dărâmă lumi!
     

Ruga pentru micuta Teodora!...

Ai fost dorita si asteptata! Si ai aparut in viata unor oameni frumosi atunci cand aveau cea mai mare nevoie de o minune! Ai venit...ca un "dar de la Dumnezeu"! Si ai adus iubire si teama si speranta si tristete - toate traite in cateva zile cu o intensitate pe care cei mai multi dintre noi nu le traiesc o viata intreaga! 
Ai plecat si ai luat cu tine bucati de suflet, crampeie de vise, ganduri si soapte ce nu se vor mai spune vreodata... Ai plecat...dar vei ramane vesnic aici, in sufletul, gandurile, visele si soaptele ce uneori planse se vor prelinge pe obrajii lor...
Cu mainile impreunate, intr-un strigat mut de neputinta ori dojana, ma rog lor, stelelor, sa-ti lumineze calea! Iar pe tine, te rog, fa o minune si alina-le lor, durerea...
Drum lin, micuta Teodora!