De-a-lungul timpului am vrut sa le demonstrez ba părinților, ba profesorilor, ba prietenilor, ba colegilor...ca sunt asa cum ma cunosc eu, nu asa cum ma vad ei. Ori cum aveam senzația ca ma vad... Și, de fiecare data am sfârșit fiind dezamăgită de mine. Și, de fiecare data m-am închis mai mult și mai mult în mine pana când am ajuns sa nu mai știu nici eu cine sunt și ce caut în viata mea.
Vreau sa ma opresc. Nu mai vreau sa încerc sa demonstrez nimic, nimănui. Asta sunt. Atât știu. Atât pot. Îmi cunosc limitele. Îmi asum greșelile, sunt conștientă de reușitele mele, nu îmi atribui meritele altora, nu fug de răspundere. Dar e împovărător, prea împovărător pentru mine sa răspund pentru greșeli ce nu-mi aparțin. Și dureros sa vad atâția oameni merituoși în jurul meu, pentru gânduri sau fapte sau gesturi ce au fost mai întâi ale mele...
Nu aștept nimic de la nimeni. În afara de respectul pe care îl ofer la rândul meu. Și, ca sa fiu sincera, cred ca nici asta nu mai aștept.
Nu am fost copilul perfect. Dar nu am fost un copil rău. Mi-am dorit ca părinții mei sa fie mândri de mine. Chiar dacă nu am reușit, eu mi-am dorit asta și am făcut tot ce am putut, atât cât m-am priceput.
Nu am fost și nu sunt sora perfecta. Dar am învățat sa fiu acolo, atunci când e nevoie de mine. Cu tot sufletul. Necondiționat.
Nu sunt soția perfecta. O, nu! Sunt o pacoste! Dar sunt aici. Și nu am de gând sa plec. Nu am știut cum e treaba asta cu viata în 2. Nici acum nu știu prea bine. Dar am învățat pe drum cate ceva și...pot încă sa învăț. Fără sa pretind ca sunt altfel decât sunt. Și fără sa fie nevoie de dovezi...
Nu sunt mama perfecta. Oricât de mult o iubesc și oricât de mult îmi lipsește - nici mama mea nu a fost... Îmi doresc sa fiu pentru copiii mei măcar pe jumătate din cat a fost mama pentru mine. Dacă nu voi reuși, sper sa înțeleagă măcar cat de mult ii iubesc. Și sa știe ca orice ar fi, priceputa sau nepriceputa cum sunt, le voi fi alături, necondiționat, pana la sfârșitul zilelor.
Oamenii lângă care sau pentru care lucrez - ei știu ca nu sunt perfecta. Mi-am dorit sa vadă ca nu fug de munca. Sa vadă ca sunt un om corect și loial și responsabil. Nu fac lucruri de dragul de a fi făcute... Am învățat în fiecare zi cate ceva și mi-am împins tot mai departe limitele. Dar nu sunt nici mai mult nici mai putin decât ceea ce se vede cu ochiul liber și mintea deschisa. Și nici nu încerc sa fiu altfel sau altceva sau altcumva... Și nici nu îmi doresc asta.
Am obosit. Atât sunt. Atât pot. Atât știu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu