Cu tata, pentru o clipă doar...

          Să mă așez lângă tine și să-ți povestesc despre lucrurile care mă făceau tristă, despre umbre sau pași în urma cărora inima mea bătea, ilogic, în ritmuri pe care încă nu le înțelegeam, despre visele mele ce n-aveau glas, despre mine - copilul, despre mine - femeia, despre mine - omul ce îmi doream și îți doreai, la rândul tău, să devin. Nu știu când am încetat să o mai fac și de ce am uitat cât de simplu și de firesc mi se părea.

           Mă liniștea de fiecare dată privirea ta ce nu știa decât să zâmbească și blândețea glasului tău - atunci când îmi vorbeai.

           De ce am lăsat dureri și neîmpliniri ce nu erau ale mele să mă-ndepărteze de tine și să pierd ușurința cu care, altădată îți spuneam tot ceea ce-mi trecea prin minte. Distanța asta dintre noi - de ce am lăsat-o să se întâmple? De ce au ajuns să-mi fie suficiente trei minute de banală conversație cu tine - destul de rar și, de cele mai multe ori, la telefon?

           Acum ai plecat și toate gândurile astea dezordonate despre umbrele de pe fața mea, despre urmele pașilor ce nu știu să-i fac, despre alegeri și așteptări, despre inimia ce bate haotic pe ritmuri uitate de mult - cum să ți le mai spun? Cum ai putea să înțelegi cuvintele mele care...se plâng, nu se vorbesc?

         Să mă așez lângă tine, pentru o clipă doar...Să-ți spun că te iubesc. Atât.

Scrisoare mamei

         E iarnă iar, mami. A patra fără tine și prima fără tata. Acum, parcă mai mult ca niciodată, îmi e cumplit de dor de voi. Am venit acasă și anul ăsta dar...nu mai e nimic la fel de când ai plecat. Și nu va mai fi vreodată.

         Încerc să caut în mine starea aceea de bine pe care ne-o transmiteai mereu, în preajma sărbătorilor. Dar am adunat atât de multe gânduri și sentimente și trăiri ... Tot ceea ce m-a făcut să ajung aici, în punctul ăsta în care, în mine și în jurul meu e numai tristețe...

         Nu știu dacă am fost vreodată foarte apropiate și, de multe ori nu am fost de acord cu tine. Nu o spuneam întotdeauna, dar gândeam și simțeam diferit...Acum aș vrea să fii aici... Aș fi vrut să fii și până acum dar nicicând nu am avut mai mare nevoie de tine... Să vii, să stai lângă mine și să mă asculți până la capăt... Știu că ai înțelege și m-ai ierta și m-ai mângâia... Și mi-ai spune cum să fac să las în urmă tristețile toate și cum să pot merge mai departe sigură pe mine și plină de speranță și de iubire. Aș vrea să te mai am lângă mine măcar o dată. Pentru încă un Crăciun.

         Mi-e dor de iernile copilăriei mele. Încerc să aleg dintre amintiri imaginea Crăciunului perfect. Ai spune că trebuie să fie din perioada când încă mai credeam în Moș Crăciun. Și, adevărul e că nimic nu se compară cu emoția acelei așteptări. Atât de multe îndoieli (pentru că, ce să fac, nu am fost mereu cuminte) și speranțe și dorințe spuse ori nespuse dar pe care cum putea Moșul să le știe?

         Am descoperit apoi că nu există Moș Crăciun. Și am înțeles - cred că asta m-a durut cel mai mult - câtă oboseală, tristeți și lacrimi de neputință ascundea zâmbetul tău a cărui singură așteptată răsplată era uimirea de pe chipurile noastre atunci când găseam sub brad darurile pe care tu le împachetai cu atâta grijă.

         Peste ani, ne adunam acasă de Crăciun, părinți cu părinți și copii cu copii. Și nu știu ce îmi plăcea mai mult: felul savuros în care ne ascundeam unii de alții atunci când pregăteam cadourile pentru ceilalți, sclipirile din ochii noștri - când deschideam, pe rând, câte un pachet ori căldura ce ne cuprindea sufletele atunci când cineva se bucura de câte un flecușteț asezonat de tine cu hartie colorată, fundițe aurii și iubire cât cuprinde.

         Nu știu dacă pot alege. Fiecare amintire - cu șoapte de colind sfânt - păstrează în ea câte ceva din spiritul Crăciunului.

         Crăciunul e credință. Crăciunul e speranță. Crăciunul e puterea de a dărui și de a primi iubire. Asta am învățat de la tine, mămica mea dragă. Și mi-am aminitit acum, în timp ce-ți scriu cuvinte fără șir care se plâng, nu se vorbesc!

... cu aromă de scorțișoară

              Așa facem la sfârșitul fiecărui an... Tragem linie, adunăm bucurii la bucurii, împliniri la împliniri, zâmbete la zâmbete, iubirea la iubire, tristețile la tristeți, dezamăgirile la dezamăgiri  și ne dăm seama ca nu stăm tocmai așa cum ne-am așteptat... Și ne dorim un nou an ceva mai...bun. Sau măcar mai ...altfel... Ne promitem să fim mai buni, mai înțelepți, mai iertători, ne spunem că vom zâmbi mai mult, că vom iubi, că ne vom face vise și vom crede în ele. Avem un an întreg la dispoziție să reușim... Poate că, de fapt, aici greșim... Poate că, dacă am avea nu un nou an ci o nouă zi, una și atât.

                O singură zi în care să sperăm, să credem, să dăruim și să primim iubire. O singură zi - ca o fărâmă de viață perfectă. O zi, cu aromă de ...scorțișoară.

               

                De Crăciun voi fi acasă. Acolo sunt mai aproape de copilul din mine, acolo simt bucuria ce vine din lucruri mărunte, acolo pot auzi liniștea din sufletul meu, acolo pot înțelege căldura blândă a sfântului colind.

                Acolo, acasă, cu cei dragi alături ori departe, pe pământ sau în gând, voi aștepta să răsară din nou Steaua sub care, într-o altă iarnă, a unui alt veac, oamenii au primit în dar speranța, învățând prin credință să iubească.

                

Rada

           Cu ceva timp în urmă, un reportaj ce dorea să facă senzație prin "dezvăluirea adevărului din spatele legendei Zarazei" - începea cam așa: "O iubire legendară, născută în perioada interbelică pare să dăinuie şi azi. Este vorba despre povestea Zarazei, o ţigancă frumoasă, pe care o curtau toţi bărbaţii. Puţini ştiu...că numele real al Zarazei era Rada Moldovan - una dintre cele mai cunoscute prostituate ale vremii care, la un moment dat devenise atât de scumpă, încât nu-şi permitea oricine o întâlnire cu ea. Fiica unui boier grec şi a unei ţigănci, reuşise să cucerească inima unui vestit cântăreţ, Cristian Vasile."

            Departe de adevăr, (cu jalnica scuză de a avea ca sursă de inspirație versurile unuia dintre cele mai populare tangouri din muzica urbană românească a anilor interbelici, povestirea lui Mircea Cărtărescu din volumul de proză "De ce iubim femeile?" - scrisă într-un stil care sugerează veridicitatea istoriei Zarazei într-atât încât a generat convingerea că legenda ar fi chiar istoria reală a cântecului, a interpretului Cristian Vasile și a presupusei lui iubite - și filmul regretatului regizor Sergiu Nicolaescu, "Supraviețuitorul" - care spune și el povestea Zarazei) realizatorii reportajului nu au făcut decât să păteze numele și memoria unei persoane de o blândețe și curățenie sufletească deosebite. Un om talentat, provenit dintr-o familie bună, crescută în credință și în respectul adevăratelor valori. Dar acestea sunt calități pe care, cei ce ar trebui să ofere modele - vând "senzaționalul",  nu le înțeleg și nu le pot aprecia.

            Pe Cristian Vasile nu l-am cunoscut iar Rada îmi apare timid în crâmpeie din primele amintiri, în alb și negru.

            

            Fiică a scriitorului Vasile E. Moldovan (ce folosea pseudonimul Drumarul sau Pribeagul) și a Anei Moldovan, Rada s-a născut la Turda, la 18 aprilie 1912. A fost artistă a Teatrului Constantin Tanase, colegă de trupă cu Mia Braia, Jenny Boerescu, Ioana Radu și Cristian Vasile.  Împreună cu Jenny Boerescu a format primul duet din muzica ușoara românească. A fost condamnată politic pentru că a cântat "Tatăl nostru" în fața trupelor de pe frontul de răsărit. 

           

             Potrivit legendei, Cristian Vasile nu și-a mai putut reveni după moartea Zarazei, ducându-și zilele  singur și părăsit. În realitate, cea care i-a fost alături până la sfârșit a fost Rada Moldovan.

           Cei doi se reîntâlnesc într-un moment în care niciunul dintre ei nu mai avea o carieră artistică. Cristian Vasile iși pierduse glasul, din cauza unei boli de plămâni de care au suferit toți cei din familia lui. Cariera ei a luat sfârșit, nemaiputând să revină pe scenă, din cauza umilințelor îndurate în anii de detenție. Se căsătoresc în anii '50 și locuiesc, pentru o bună bucată de timp, la Piatra Neamț. Cristian a lucrat ca regizor tehnic, iar Rada ca sufleor, la Teatrul de Tineret din localitate. Pentru că boala lui se agrava, s-au mutat la Sibiu la familia inginerului Moldovan Vladimir, fratele Radei.

            

          

           Cristian Vasile moare în 1974 și Rada îl urmează, pe drumul dintre stele, câțiva ani mai târziu. (Rada Vasile a decedat în 1980 la Sibiu și, întrucât, potrivit legendei, Zaraza a fost ucisă în anul 1946, devine evident faptul că nu este vorba despre una și aceeași persoană).

            În ziua de azi devine subiect de presă tot ceea ce este, măcar puțin, scandalos. Nu e nimic "palpitant" în povești precum cea a Radei Moldovan, al cărei nume poartă în el parfumul dulceag al Bucureștiului de altădată. 

Duet - Rada și Cristian

Tragem linie

              Nu e rău, cred, să ne oprim uneori din fuga asta nebună căreia am fost învățați să îi spunem viață și să privim în urmă la cei care am fost ori am fi vrut să fim.

              Am știut oare să râdem cu sufletul, să iubim, să ne facem vise, să le împlinim, să plângem, să credem, să înțelegem puterea unui cuvânt, miracolul dintr-un zâmbet și rostul tăcerilor? Sau ne vom da seama cum, tot mai încrâncenați în ambiții și țeluri mărețe, uităm să fim buni, să iertăm, să înțelegem, să dăruim, să privim spre cer...să trăim... Ne amăgim, spunându-ne că, pentru toate astea avem ziua de mâine, fără să ne gândim că ar putea fi prea târziu...

              E important, atunci când tragem linie, să nu uităm că e imposibil să îi mulțumim pe toți cei care, într-un fel sau altul, apar lângă noi, constant ori numai episodic, oameni ce fac parte din familia noastră, pe care îi purtăm și ne poartă, la rândul lor, în gând, colegi, cunoscuți, prieteni - reali sau...virtuali.

              Vom vedea că am dezamăgit - și nu doar o dată - pe cei la care țineam cel mai mult și am fost dezamăgiți, la rândul nostru, de oameni ce nu credeam că ne-ar putea răni. Am certat pe cine nu trebuia, am iubit pe cine nu merita, am înțeles greșit un gest sau un cuvânt, am tăcut atunci când trebuia să urlăm, am sfărâmat vise - ale noastre sau ale altora, am pierdut speranțe. Să nu ne judecăm însă, prea aspru. Până la urmă - am luptat pentru o idee, am iubit necondiționat, am privit și am ascultat, am făcut alegeri în care am crezut, am clădit vise, am mers până la capăt în fiecare speranță.

            Avem nevoie să alegem pentru noi și să trăim încercând să ne aducem nouă împlinirea. Nu cred că asta ne face egoiși. Mulțumiți de noi înșine și de ceea ce am ales să trăim - ne vom înconjura de oameni care vor respira fericirea și datorită nouă. 

Azi îți scriu ție

            Să scriu - pentru mine e o joacă. E un puzzle pe care îl fac, așezând un gând lângă o șoaptă, un vis lângă un zâmbet, o dezamăgire lângă o lacrimă, un drum lângă o așteptare, un curcubeu lângă o speranță. La fel cum răsucesc și potrivesc fâșii subțiri de hârtii colorate - într-un tablou.

            Azi vreau să-ți scriu ție. Omul de lângă mine. Cel pe care l-am ales cu ani în urmă și pe care l-aș alege din nou dacă cerul, timpul, viața sau un accident oarecare m-ar duce din nou acolo... Chiar dacă nu te cunoșteam atunci și nu te cunosc nici acum. Ești, cu fiecare zi, altfel decât în amintirile mele și altul decât cel din vise, schimbat făță de cel de ieri și cu siguranță diferit de cel de mâine.

            Nu-ți știu fiecare gând - dar ți-am învățat pe de rost bătăile inimii; nu știu întotdeauna ce-ți dorești - dar îți cunosc toate anotimpurile, ce culoare au și ce mireasmă anume; nu am înțeles ce anume te face trist - dar știu umbrele sufletului tău; nu am învățat ce te-ndepărtează - dar îți cunosc urmele pașilor; nu știu ce te face fericit - dar am învățat conturul zâmbetului tău.

            Nu-mi înțelegi fiecare gând - dar ai învățat ritmul inimii mele; nu știi întotdeauna ce-mi doresc - dar îmi cunoști toate anotimpurile, ce mireasmă au și ce culoare anume; nu ai înțeles ce mă face tristă - dar ai văzut umbrele sufletului meu; nu ai învățat ce mă-ndepărtează - dar ai pipăit cu privirea urmele pașilor mei; nu știi ce mă face fericită - dar recunoști conturul zâmbetului meu.

            Nu am reușit să ne cunoaștem. Poate că nu am încercat suficient. Sau, poate că nu ne-am ajutat să o facem. Avem atât de multe lucruri care să ne unească și îngrozitor de multe - să ne îndepărteze. Am făcut greșeli și ne-am rănit și am ajuns să ne îndoim de noi și de tot ceea ce am trăit. Și a durut. Prea tare ca să nu însemne nimic.

            Eu știu că iubirea nu suportă definiții, reguli sau îngrădiri. Nu are formă, nu se desenează și nu se poate măsura. Iubirea se trăiește. Nu am înțeles încă dacă iubirea este cea care mă face să te aleg în fiecare zi. Dar am nevoie de tine ca să pot respira.

            Te vreau aproape de mine dar te alung în loc să te strig. Te caut cu fiecare gând și mă ascund în spatele cuvintelor care se plâng...nu se vorbesc. 

Despărțirile

         Nu știu dacă există despărțiri ușoare. Pe care sufletul sau mintea noastră ori și una și alta să le accepte fără să fie nevoie de explicații. Faptul că decizia îți aparține sau nu, are mai puțină importanță.

                      

         Atunci când ți se spune - teatral de elegant sau mult prea tranșant - că ar trebui să porniți pe drumuri separate, ai nevoie să înțelegi unde ai greșit. Toate explicațiile pe care ai putea să le primești - fie că a fost un cuvânt neînțeles, un gest ce nu trebuia făcut, felul diferit în care priveați cerul, tot ceea ce ați fost sau ...vă prefăceați că sunteți - nu vor putea șterge durerea, umilința (?!), neîncrederea, tot amalgamul de senzații pe care despărțirea le aduce cu ea.

       
         Dacă decizia e a ta - drumul până la ea te macină și poate lăsa urme adânci și goluri de neumplut. Ai putea alege comoditatea unei relații care nu te împlinește dar nici nu te poate surprinde, de teamă să accepți eșecul sau pentru că pur și simplu nu crezi că (mai) poți trăi altceva. Dar, la fel de bine ai putea să pleci și să speri că poate să fie și altfel. Alegând să mizezi totul pe șansa aceea infimă, poate de una la un milion de a întâlni - nu omul care să te vadă perfectă ci pe acela care, știindu-ți toate defectele, să aibă nevoie de tine, ca să poată respira, acela care să înțeleagă că s-ar putea să gândești diferit, să simți diferit, să privești diferit spre cer și chiar s-ar putea să greșești uneori, dar asta nu înseamnă decât că ești om, la fel ca el - alegând despărțirea, ai nevoie să îți explici ție fiecare îndoială și apoi să o explici și celuilalt - teatral de elegant sau mult prea tranșant. Îți va înțelege, oare, cuvintele care...se plâng, nu se vorbesc?!...

           

            În final - rămâne nevoia asta ...absurdă... de a da și de a primi explicații. Despre gânduri ascunse. Ori trăite în văzul lumii. Despre oameni pe care i-am uitat sau încercăm să o facem. Despre o șoaptă - prost înțeleasă. Despre un gest - ce nu trebuia făcut. Despre felul în care privim sau nu spre cer. Despre ziua de ieri. Despre încercări. Eșecuri. Ori zâmbete. Despre ceea ce suntem. Ori ne prefacem c-am fi. Despre locuri în care am fost. Ori nu vom ajunge vreodată. Despre întrebări nerostite. Și răspunsuri - ce n-au cum să vină. Despre noi. Orice ar însemna asta...

Încercând să înțeleg

        Încercând să înțeleg ce e iubirea am ajuns (să fie, oare din cauza faptului că am terminat un liceu cu profil real?) la concluzia că, ceva ce nu poate să fie definit, ci doar trăit sau simțit, este totuși rezultatul adunării mai multor termeni (nu mi-am dat seama dacă este vorba despre o ecuație cu oarece necunoscute....). Pentru că nu aș putea spune că mă simt confortabil în lumea asta ... calculată ... matematică ... am înlocuit în gând, înșiruirea de termeni  legați de semnul "+" și i-am dat forma unei ... rețete ( să mă apropii de ... prăjitureală!).

         Pot spune acum că, dacă se ia o porție de prietenie, fără adaos de interes - agent artificial de creștere, 2 linguri pline de comunicare, nițica pasiune și, peste toate, încredere cât cuprinde, sunt mari șanse să obținem, la temperatura constantă dintre două inimi (trebuie neapărat să rămână constantă și pentru asta ... grijă mare cum funcționează rațiunea!)  o iubire demnă de cel mai premiat film - alb-negru sau color, după gust.

         Rețeta suportă îmbunătățiri - atâta vreme cât este vorba despre esențe adăugate pentru a echilibra cât mai iscusit aromele ce ascund gustul amărui al unor cuvinte rătăcite ori sărat - al celor ce s-au plâns, nu s-au vorbit.

Curcubeul

                Pentru nimeni nu sacrificăm mai puţin decât pentru propria noastră mamă. Atât de siguri suntem că ne va ierta întotdeauna şi că, întotdeauna ne va aştepta.     

                Pe mine.... nu mă mai aşteaptă!

                Înainte să plece mi-a spus că, acolo unde voi vedea un curcubeu să știu că e ea și că-mi zâmbește.    

                O caut în fiecare vers pe care l-a iubit, în fiecare floare cu nume de lacrimă, în fiecare zâmbet - ce-ascunde-o renunțare.

                O strig - cu fiecare tăcere şi o aştept - atunci când ar trebui să visez.

                Am fost acasă. E bine și...nu... Sunt zâmbete și lacrimi. Mereu va fi așa... Bucurie și tristețe. Să te întorci acasă dar să nu mai fie așa cum știai, așa cum sperai să găsești oridecâteori, în drumurile tale, te opreai acolo...

                Îmi spuneai să nu o mai caut pentru că ea e peste tot, oriunde sunt eu, e și mama. Nu e nevoie să merg "acasă". Și încerc să trăiesc cu gândul ăsta în fiecare zi, de atunci... Dar, nu știu de ce, acolo o simt mai aproape.

               

Tata - a plecat și el mult prea devreme.

Atunci când am vorbit pentru ultima oară, l-am necăjit... Așa cum o făceam mai mereu în ultimul timp... Poate că el m-a înțeles... Mă purtam ca un copil răsfățat... Dar o făceam pentru că îl iubeam și pentru că, timpul pe care a ales să îl petreacă în altă parte, lângă altcineva, eu îl voiam al nostru... Nu l-am judecat niciodată, am încercat să îl înțeleg și, chiar dacă nu am reușit întotdeauna, nu m-am supărat pe el. Era doar tristețe...

Acum, îmi pare rău, dar e târziu... E prea târziu să mai pot spune: "tati, vin acasă!"...

               Nu voi înțelege niciodată... Încerc să-mi împreunez mâinile și gândurile toate să mi le adun într-o rugăciune... Dar mă surprind înălțând spre cer cuvinte fără sens - a strigăt de neputință ori dojană... Nu mai sunt copil...

                Voi încerca să păstrez amintirile și gândul că, oriunde apare un curcubeu - sunt ei, mami și tati, zâmbindu-ne!