Tragem linie

              Nu e rău, cred, să ne oprim uneori din fuga asta nebună căreia am fost învățați să îi spunem viață și să privim în urmă la cei care am fost ori am fi vrut să fim.

              Am știut oare să râdem cu sufletul, să iubim, să ne facem vise, să le împlinim, să plângem, să credem, să înțelegem puterea unui cuvânt, miracolul dintr-un zâmbet și rostul tăcerilor? Sau ne vom da seama cum, tot mai încrâncenați în ambiții și țeluri mărețe, uităm să fim buni, să iertăm, să înțelegem, să dăruim, să privim spre cer...să trăim... Ne amăgim, spunându-ne că, pentru toate astea avem ziua de mâine, fără să ne gândim că ar putea fi prea târziu...

              E important, atunci când tragem linie, să nu uităm că e imposibil să îi mulțumim pe toți cei care, într-un fel sau altul, apar lângă noi, constant ori numai episodic, oameni ce fac parte din familia noastră, pe care îi purtăm și ne poartă, la rândul lor, în gând, colegi, cunoscuți, prieteni - reali sau...virtuali.

              Vom vedea că am dezamăgit - și nu doar o dată - pe cei la care țineam cel mai mult și am fost dezamăgiți, la rândul nostru, de oameni ce nu credeam că ne-ar putea răni. Am certat pe cine nu trebuia, am iubit pe cine nu merita, am înțeles greșit un gest sau un cuvânt, am tăcut atunci când trebuia să urlăm, am sfărâmat vise - ale noastre sau ale altora, am pierdut speranțe. Să nu ne judecăm însă, prea aspru. Până la urmă - am luptat pentru o idee, am iubit necondiționat, am privit și am ascultat, am făcut alegeri în care am crezut, am clădit vise, am mers până la capăt în fiecare speranță.

            Avem nevoie să alegem pentru noi și să trăim încercând să ne aducem nouă împlinirea. Nu cred că asta ne face egoiși. Mulțumiți de noi înșine și de ceea ce am ales să trăim - ne vom înconjura de oameni care vor respira fericirea și datorită nouă.