Să mă așez lângă tine și să-ți povestesc despre
lucrurile care mă făceau tristă, despre umbre sau pași în urma cărora inima mea
bătea, ilogic, în ritmuri pe care încă nu le înțelegeam, despre visele mele ce
n-aveau glas, despre mine - copilul, despre mine - femeia, despre mine - omul
ce îmi doream și îți doreai, la rândul tău, să devin. Nu știu când am încetat
să o mai fac și de ce am uitat cât de simplu și de firesc mi se părea.
Mă
liniștea de fiecare dată privirea ta ce nu știa decât să zâmbească și blândețea
glasului tău - atunci când îmi vorbeai.
De ce
am lăsat dureri și neîmpliniri ce nu erau ale mele să mă-ndepărteze de tine și
să pierd ușurința cu care, altădată îți spuneam tot ceea ce-mi trecea prin
minte. Distanța asta dintre noi - de ce am lăsat-o să se întâmple? De ce au
ajuns să-mi fie suficiente trei minute de banală conversație cu tine - destul
de rar și, de cele mai multe ori, la telefon?
Acum
ai plecat și toate gândurile astea dezordonate despre umbrele de pe fața mea,
despre urmele pașilor ce nu știu să-i fac, despre alegeri și așteptări, despre
inimia ce bate haotic pe ritmuri uitate de mult - cum să ți le mai spun? Cum ai
putea să înțelegi cuvintele mele care...se plâng, nu se vorbesc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu