Pentru nimeni nu sacrificăm mai puţin decât pentru propria noastră mamă. Atât de siguri suntem că ne va ierta întotdeauna şi că, întotdeauna ne va aştepta.
Pe mine.... nu mă mai aşteaptă!
Înainte să plece mi-a spus că, acolo unde voi vedea un curcubeu să știu că e ea și că-mi zâmbește.
O caut în fiecare vers pe care l-a iubit, în fiecare floare cu nume de lacrimă, în fiecare zâmbet - ce-ascunde-o renunțare.
O strig - cu fiecare tăcere şi o aştept - atunci când ar trebui să visez.
Am fost acasă. E bine și...nu... Sunt zâmbete și lacrimi. Mereu va fi așa... Bucurie și tristețe. Să te întorci acasă dar să nu mai fie așa cum știai, așa cum sperai să găsești oridecâteori, în drumurile tale, te opreai acolo...
Îmi spuneai să nu o mai caut pentru că ea e peste tot, oriunde sunt eu, e și mama. Nu e nevoie să merg "acasă". Și încerc să trăiesc cu gândul ăsta în fiecare zi, de atunci... Dar, nu știu de ce, acolo o simt mai aproape.
Tata - a plecat și el mult prea devreme.
Atunci când am vorbit pentru ultima oară, l-am necăjit... Așa cum o făceam mai mereu în ultimul timp... Poate că el m-a înțeles... Mă purtam ca un copil răsfățat... Dar o făceam pentru că îl iubeam și pentru că, timpul pe care a ales să îl petreacă în altă parte, lângă altcineva, eu îl voiam al nostru... Nu l-am judecat niciodată, am încercat să îl înțeleg și, chiar dacă nu am reușit întotdeauna, nu m-am supărat pe el. Era doar tristețe...
Acum, îmi pare rău, dar e târziu... E prea târziu să mai pot spune: "tati, vin acasă!"...
Nu voi înțelege niciodată... Încerc să-mi împreunez mâinile și gândurile toate să mi le adun într-o rugăciune... Dar mă surprind înălțând spre cer cuvinte fără sens - a strigăt de neputință ori dojană... Nu mai sunt copil...
Voi încerca să păstrez amintirile și gândul că, oriunde apare un curcubeu - sunt ei, mami și tati, zâmbindu-ne!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu