Rada

           Cu ceva timp în urmă, un reportaj ce dorea să facă senzație prin "dezvăluirea adevărului din spatele legendei Zarazei" - începea cam așa: "O iubire legendară, născută în perioada interbelică pare să dăinuie şi azi. Este vorba despre povestea Zarazei, o ţigancă frumoasă, pe care o curtau toţi bărbaţii. Puţini ştiu...că numele real al Zarazei era Rada Moldovan - una dintre cele mai cunoscute prostituate ale vremii care, la un moment dat devenise atât de scumpă, încât nu-şi permitea oricine o întâlnire cu ea. Fiica unui boier grec şi a unei ţigănci, reuşise să cucerească inima unui vestit cântăreţ, Cristian Vasile."

            Departe de adevăr, (cu jalnica scuză de a avea ca sursă de inspirație versurile unuia dintre cele mai populare tangouri din muzica urbană românească a anilor interbelici, povestirea lui Mircea Cărtărescu din volumul de proză "De ce iubim femeile?" - scrisă într-un stil care sugerează veridicitatea istoriei Zarazei într-atât încât a generat convingerea că legenda ar fi chiar istoria reală a cântecului, a interpretului Cristian Vasile și a presupusei lui iubite - și filmul regretatului regizor Sergiu Nicolaescu, "Supraviețuitorul" - care spune și el povestea Zarazei) realizatorii reportajului nu au făcut decât să păteze numele și memoria unei persoane de o blândețe și curățenie sufletească deosebite. Un om talentat, provenit dintr-o familie bună, crescută în credință și în respectul adevăratelor valori. Dar acestea sunt calități pe care, cei ce ar trebui să ofere modele - vând "senzaționalul",  nu le înțeleg și nu le pot aprecia.

            Pe Cristian Vasile nu l-am cunoscut iar Rada îmi apare timid în crâmpeie din primele amintiri, în alb și negru.

            

            Fiică a scriitorului Vasile E. Moldovan (ce folosea pseudonimul Drumarul sau Pribeagul) și a Anei Moldovan, Rada s-a născut la Turda, la 18 aprilie 1912. A fost artistă a Teatrului Constantin Tanase, colegă de trupă cu Mia Braia, Jenny Boerescu, Ioana Radu și Cristian Vasile.  Împreună cu Jenny Boerescu a format primul duet din muzica ușoara românească. A fost condamnată politic pentru că a cântat "Tatăl nostru" în fața trupelor de pe frontul de răsărit. 

           

             Potrivit legendei, Cristian Vasile nu și-a mai putut reveni după moartea Zarazei, ducându-și zilele  singur și părăsit. În realitate, cea care i-a fost alături până la sfârșit a fost Rada Moldovan.

           Cei doi se reîntâlnesc într-un moment în care niciunul dintre ei nu mai avea o carieră artistică. Cristian Vasile iși pierduse glasul, din cauza unei boli de plămâni de care au suferit toți cei din familia lui. Cariera ei a luat sfârșit, nemaiputând să revină pe scenă, din cauza umilințelor îndurate în anii de detenție. Se căsătoresc în anii '50 și locuiesc, pentru o bună bucată de timp, la Piatra Neamț. Cristian a lucrat ca regizor tehnic, iar Rada ca sufleor, la Teatrul de Tineret din localitate. Pentru că boala lui se agrava, s-au mutat la Sibiu la familia inginerului Moldovan Vladimir, fratele Radei.

            

          

           Cristian Vasile moare în 1974 și Rada îl urmează, pe drumul dintre stele, câțiva ani mai târziu. (Rada Vasile a decedat în 1980 la Sibiu și, întrucât, potrivit legendei, Zaraza a fost ucisă în anul 1946, devine evident faptul că nu este vorba despre una și aceeași persoană).

            În ziua de azi devine subiect de presă tot ceea ce este, măcar puțin, scandalos. Nu e nimic "palpitant" în povești precum cea a Radei Moldovan, al cărei nume poartă în el parfumul dulceag al Bucureștiului de altădată. 

Duet - Rada și Cristian

            Nu mi-am propus să vorbesc aici despre Cristian Vasile. M-am bucurat să aflu că viața lui va fi subiectul romanului "Zaraza", ce se va naște din pasiunea unui tânăr scriitor - o pasiune cum nu credeam că mai există.  

            L-am văzut - nu știu dacă trist sau revoltat ori și una și alta - atunci când, după îndelungi căutări a găsit locul unde își doarme somnul de veci personajul lui: un mormânt fără cruce care își are, cu siguranță, povestea lui. Pentru că (nu-i așa?) orice mormânt spune o poveste. Înțeleasă altfel, de fiecare dintre noi. Despre cei care au fost și despre cei care au rămas.

            Pentru cine ridicăm cruci? Pentru cei ce-au plecat? Poate...Numele lor e sris pe ele - cu litere mari, aurii, pe suport de marmură ori granit sau...scrijelite prea șters... - pe scânduri de lemn mucegăit...

            Pentru noi? cei care rămânem? De ce? Ne-ar face asta să ne spălăm din păcatul de a nu fi făcut mai mult, mai bine, mai...altfel...atunci când ...nu o cruce ar fi putut însemna că ne pasă...??!...

            Pentru cei din jur?! Să ne împartă în buni sau răi, cu sau fără valoare ( în buzunare ori în suflet, n-are importanță)...

            M-am simțit și eu judecată. Am crezut că voi simți și nițică vină dar... N-a fost. Și mă întreb de ce, fără să caut justificări - mie sau altcuiva...