Judecam un om, analizandu-i fapte, gesturi ori cuvinte. Si o facem raportandu-ne, cum e firesc, la propriile experiente. La propriile trairi. Dezaprobam orice noi nu am face, ori nu am spune intr-o imprejurare anume. Si avem senzatia absolut absurda ca felul in care noi am fi reactionat este cel corect. Si orice altceva este nepotrivit. De condamnat. De aratat cu degetul. Nu ne gandim nicio clipa ca suntem diferiti. Ca fiecare isi are povestea lui. Cu alte vise si alte asteptari. Cu alte lectii de viata, cu alte lupte - pierdute ori castigate, cu alte lucruri ce ne aduc bucuria si alte tristeti ce ne umbresc chipul. Felul in care reactionam intr-o situatie sau alta, alegerile pe care le facem, cuvintele spuse ori tacerile noastre - isi au radacinile in tot ceea ce am trait si ne duc, una cate una, spre ceea ce vom trai.
Gestul diferit pe care astazi il judecam ar fi putut fi gestul nostru daca am fi trecut prin experientele celuilalt, daca am fi trait nu viata noastra ci viata altuia.
Putem privi in ochi un om o viata intreaga. Fara sa il cunoastem cu adevart. Fara sa stim ce il poate face sa mearga inainte, ce il poate intoarce din drum, ce il inalta si ce il doboara.
As vrea sa invat sa nu mai judec oamenii. Tot asa cum as vrea ca nici ei sa nu ma judece pe mine.
