A trecut mult timp de când nu am mai
scris. Și nu mi-au lipsit lacrimile. Poate doar curajul. Știam că scrise,
gândurile vor rămâne aici și nu voi mai putea să le ignor, să mă prefac că nu au
existat, ori că nu au fost ale mele, atunci când, peste timp, le voi răsfoi.
Dar
mi-e dor. Un dor care s-a acutizat în ultima vreme, cred că după ce am citit “cartea de identitate” a Sandei. M-a frapat
sinceritatea ei. Curajul de a ni se arăta exact așa cum este. Fără ipocrizii,
fără nevoia superficială de a se ascunde în spatele unor aparențe confortabile,
fără a căuta scuze ori explicații inutile.
Mi-am
revazut parte din copilărie și adolescența din Progresu. Am bifat complexe (pe care le târăsc de atunci după mine sau...ele
mă târăsc pe mine?...) legate de greutate, dinți strâmbi, facultatea făcută
într-un orășel de provincie și nu în unul din centrele universitare cu
tradiție.... (șirul poate continua). Am retrăit propriile spaime și încercările deșarte de a găsi vină și vinovați.
M-am rătăcit și eu, de mine. Și am
ajuns să nu mai știu cine sunt, ce vreau și...de fapt... ce caut eu în viața
mea?!... Ar trebui să mă opresc din alergat și din dorința
absurdă de a demonstra mereu ceva celor de lângă mine. Abia atunci când voi
avea curajul să spun: asta sunt! atât știu! atât pot!, abia atunci când îmi voi
recunoaște limitele și-mi voi asuma greșelile, abia atunci când voi înceta să
mai încerc să fiu altfel sau altcineva sau altcumva - abia atunci voi reuși să
mă întâlnesc cu mine, în stări și gânduri în care astăzi nu cred că am loc.
Voi
încerca un exercițiu de sinceritate. Eu fața în față cu mine. Să îmi permit să
îmi aud gândurile. Și să le ascult. Nu doar să le simt cum se preling pe obraz.
Sanda
are dreptate. Voi încerca să mă întorc acasă.
Poate
de mâine.
