Spală tristeți. Ascund tăceri. Desenează drumuri. Dau gust durerii. Și așteptărilor-sens. Răspund unui gol. Dojenesc cerul. Îneacă gânduri. Ironizează sufletul. Se plâng. Nu se vorbesc.
Căutând cuvinte potrivite - nici prea mari (pot
părea vorbe goale, incapabile să transmită cu adevărat ceva), nici prea mici
(nu vor putea cuprinde în ele nemărginirea), nici șoptite dar nici strigate în
văzul lumii - m-am împotmolit printre emoții, amintiri cu gust dificil, gânduri
de-acum - pentru mai târziu.
Cuvintele mele ce știu doar să plângă (ai spune
că lacrimile n-au nimic de-a-face cu ziua de AZI dar te înșeli, crede-mă...lacrimile
își au povestea lor în tot ceea ce mă leagă de tine; pentru ca lacrimile sunt
nu doar tristeți pe care cuvintele nu le pot spune ci și cea mai sinceră și
pură formă de fericire) desenează timid conturul unui zâmbet.
Și, nu știu cum, îmi vin în minte cuvintele
altcuiva, pe care le-am auzit nu demult într-un film... Cuvinte care vorbesc
discret despre tot ceea ce însemni tu pentru mine. Și despre cât de mult te
iubesc!
Te iubesc, fratele meu drag! De aici până la
Lună și înapoi pe drumul cel mai lung. Și chiar mai mult!
"...here is the deepest secret nobody
knows
(here is the root of the root and the bud of
the bud
and the sky of the sky of a tree called
life;which grows
higher than soul can hope or mind can hide)
and this is the wonder that's keeping the stars
apart.
I carry your heart (I carry it in my
heart)". - I carry your heart
with me (I carry it in) - E.E. Cummings
e
ziua ta și am atât de multe lucruri să-ți spun. Cuvintele se opresc însă undeva,
între gând și șoaptă și... plânse le simt umezindu-mi obrazul. Să nu te întristezi.
Lacrimile mele îți vorbesc azi nostalgic despre bucuria de a te ține pentru
prima oară în brațe, despre gingășia mângâierilor tale, despre dragostea
bunicilor tăi, despre zâmbetul tău incredibil de cald și de sincer, despre "semnul de bună purtare" de pe sprânceana
ta stângă. Azi lacrimile mele sunt despre fericire, despre împlinire, despre
mândrie, despre recunoștință. Și, chiar dacă ascund și tristeți și remușcări și
regrete și neputință - ele izvorăsc din iubire, foarte multă iubire. (Nu știu
dacă e corect să spun asta. Iubirea nu se măsoară, nu se cântărește, nu se
desenează, nu se justifică, nu se demonstrează. Iubirea se simte. Se respiră.
Se trăiește. Dar trăiesc iubindu-te de 14 ani și iubirea mea pentru tine nu se
termină, nu scade în intensitate, nu-și pierde puritatea. Din cauza asta am
spus..."multă iubire"...).
Îmi
doresc să crești, să te văd transformându-te în omul frumos care știu că vei
fi, matur, responsabil, cald, blând, înțelept, răbdător. Dar îmi doresc și să
mai rămâi copil, măcar pentru încă puțin timp.
Oriunde
te vor purta pașii, nu uita să zâmbești. Îndrăznește să crezi. Ai curajul să
lupți. Găsește puterea să pierzi. Și înțelepciunea să ierți. Oprește-te din
când în când să-ți tragi sufletul și să te bucuri de tot ceea ce ai realizat și
mergi mai departe.
Mulți
oameni vor intra în viața ta. Unii vor rămâne pentru totdeauna, alții vor pleca
și vor lua cu ei o parte din tine. Vor fi oameni pe care îi vei dezamăgi,
oameni căre te vor trăda, oameni care vor crede în tine, care te vor înălța dar
și oameni care-ți vor frânge zborul. De le fiecare vei avea ceva de învățat.
Depinde de tine ce alegi să păstrezi și ce lași în urmă. Dar amintește-ți întotdeauna
că este important cum ești și nu cine ești, contează pe cine ai lângă tine și
nu ce duci cu tine, frumusețea este a călătoriei și nu a destinației.
Noi
- mami și tati - îți vom fi mereu cei mai buni prieteni. Chiar dacă ideile
noastre vor părea uneori învechite și nu vom fi de acord cu fiecare alegere pe
care o vei face, te vom iubi întotdeauna și întotdeauna -necondiționat - te vom
susține. La noi vei putea veni de
fiecare dată, atunci când sufleul tău va zburda de fericire ori va ascunde o
lacrimă.
La
mulți ani, copilul meu frumos! La mulți ani, fetița mea! La mulți ani,
Gheorghiță! :)
Nu spun că nu ar fi durut. Și nu spun că rănile ce ar fi ajuns la un
moment dat să se vindece nu ar fi lăsat urme în sufletul meu... Și nu spun că
aș fi găsit puterea sau înțelepciunea să te iert... Dar aș fi putut să înțeleg.
Aș fi putut să înțeleg că ai găsit în altă parte zâmbetul care să te
întâmpine acasă atunci când te întorci rătăcit, din drumurile tale... Dar nu
înțeleg zâmbetul stingher pe care - de ce mi-l oferi mie? atunci când gândurile
tale umblă hai-hui...
Aș fi putut să înțeleg că iubirea pe care o doream a mea, îți vine ușor
să o oferi altcuiva. Dar nu înțeleg de ce-ți hrănești iubirea pentru ea din
iubirea mea pentru tine.
Aș fi putut să-ți înțeleg indiferența. Dar nu pot să înțeleg gestul
absurd cu care ștergi cuvintele ce mi se...preling pe obraji (pentru că ele mai știu doar să plângă...)
Aș fi putut să înțeleg plecarea ta. Dar nu înțeleg, nu pot să înțeleg
minciuna.
Aș fi putut să înțeleg orice. Mai puțin cuvintele cu care încerci să
negi ceea ce privirea ta nu poate să ascundă.
Nu
știu de ce, în mintea mea, sărbătorile astea cu semnificații religioase ar
trebui să scoată ce e bun din oameni, ar trebui să îi aducă împreună, oricât de
diferiți sunt, oricât de diferit simt, gândesc, vorbesc, oricât de diferit
privesc spre cer... Diferit nu înseamnă neapărat greșit. Și greșit nu înseamnă
întotdeauna ceva de condamnat, de arătat cu degetul, de judecat, de pus la
colț...
A sărbători sau nu ziua numelui azi, de "adormire"? Felul în care ne situăm de o parte sau de alta, ține de tradiții, de
educație, de credință sau necredință, de informare sau...ignoranță. Ce e drept și ce nu? Ce e corect și ce e greșit? Cine în cine aruncă piatra?
Copil fiind, nu înțelegeam de ce era
"mare" sărbătoarea legată de moarte și "mică" - cea legată
de viață. De ce e mai "importantă" plecarea în lumea de dincolo decât venirea pe lumea asta... Explicația
pe care am primit-o nu avea să mă lămurească atunci și, dată fiind educația pe
care am primit-o și, poate, ignoranța mea - nu a reușit să mă lămurească nici
în ziua de azi... "Nu e moarte - mi s-a spus - e adormire, e înălțare
la cer, trecerea la cele sfinte! E o zi - nu a tristeții, nu a lacrimilor ci a speranței și a credinței". Adormirea nu înseamnă moarte ci încununarea vieții, a iubirii și a credinței.
Peste
ani, în mintea mea a rămas gândul că pe 15 august îi sărbătorim pe cei vii și
îi pomenim pe cei morți. Pentru că viața și moartea nu se exclud. Ele se
completează. Închid și deschid un cerc (care-l deschide și care-l închide?).
De
fapt, tot ceea ce vreau să spun este: "să ne trăiți cu numele!" Marii și Mărioare, Marini și Mariani - din lumea de "dincoace" sau de "dincolo".
Dincoace de cuvinte, dincolo de lacrimi...
Respirăm.
Dintotdeauna. Din prima clipă. Fără să ni se spună cum. Fără să ni se ceară.
Fără vreo demonstrație. Fără pregătire. Respirăm pentru că nu știm altă cale.
Am
trăit întotdeauna cu senzația ca aerul meu ești tu. Că am nevoie de tine ca să
pot respira. Chiar dinainte de a te fi întâlnit. Respiram datorită faptului că
existai.
Acum - sunt gânduri care duc spre tine ce mă
sufocă. Și-mi caut disperată aerul pe care să-l pot respira. Pe care să-l știu
respira. Aerul - care să mă ducă dincolo de tine. Spre mine.
Nu știu cum dar...trebuie să învăț să
respir. Și, poate că atunci când aerul
proaspăt îmi va umple plămânii, cuvintele mele vor înceta să mai
plângă.
Să caut lumina
potrivită, unghiul corect și decorul în care să pot să mă arăt pe mine.
Eu, fără umbre -
sau poate doar acolo unde se cer. Eu - pe-de-a-ntregul, fără nimic ascuns. Eu -
acolo unde întind mâna și mă întâlnesc...pe mine. Eu. Nu aici. Nu acum. Atunci.
Departe. Undeva. Altcândva. Demult.
Selfie!
Un chip oarecare. Pierdut în mulțime. Un om - ca oricare altul. Plămădit din dorințe. Și așteptări. Și lupte. Ale lui și ale altora. Din eșecuri. Și împliniri. Din greșeli. Din așteptări. Și regrete.
Se vede clar fiecare rid. Nu-mi va ghici nimeni drumurile.
Și firele albe (când or mai fi apărut atâtea?). Gândurile rămân ale mele.
Un zâmbet - se distinge discret. Nu veți ști ce ascunde.
Privirea - ar vrea să spună ceva. Dar cuvintele știu doar să plângă. Nu se vorbesc.
Sunt vise la
care am renunțat ori care s-au stins, treptat pentru că "ceea ce nu trăim
la timp nu mai trăim niciodată." Nu e nimic greșit în a renunța la un
vis...Renunți pentru că nu mai crezi în el. Ai încercat să îl transformi, ți-ai
dorit asta, ai luptat, ai investit gânduri și speranțe. Dar ai ajuns într-un
moment în care îți dai seama că...n-a fost să fie...
Nu am greșit
lăsându-le să se stingă ci neumplând golul lăsat de ele. Am greșit pentru că,
renunțând la un vis nu am început să cred în altul nou...
Privind în urmă, spre tot
ceea ce nu am trăit, îmi spun că ... poate...așa a fost dat să fie... Greșit,
atunci când este vorba despre viață... Viața e făcută din alegeri. Nimic din
ceea ce trăim nu se întâmplă numai pentru că trebuia să se întâmple ci pentru
că noi am ales așa. Nu alegem întotdeauna ceea ce ne dorim. Sau ceea ce am ales
nu este întotdeauna ceea ce am sperat. Dar câtă vreme este vorba despre
alegeri, este vorba despre viață. Și asta e tot ce contează. Ceea ce nu ține de
alegeri - este sfârșitul. Pentru că...așa e dat să fie!
Azi, copiilor mei le-aș spune doar atât: nu renunțați la vise! Credeți în visele voastre și luptați pentru ele. Pentru fiecare în
parte. Să vă bucurați pentru cele împlinite - vă vor ajuta să vă faceți altele
noi; nu vă lăsați doborâți de eșecuri - fără ele n-ați învăța să vă ridicați
mai puternici, de fiecare dată.
De mult, de foarte mult
timp nu am mai citi cu atâta nesaț o carte. Și tot la fel, nu mai știu de când, cuvintele
altcuiva nu au mai reușit să-mi adune bucurii și tristeți laolaltă, amintiri și
doruri și regrete și, într-o oarecare măsură - chiar dacă nejustificată - mândrie.
Să
scrii despre Cristian Vasile într-o lume în care puțini sunt cei care își mai
amintesc plăcile de vinil, să vorbești despre muncă și talent și dăruire,
despre prietenie și credință și principii în vremurile astea în care oamenii nu
mai au timp de astfel de lucruri..." mărunte", preocupați să adune valori în
buzunare golindu-și sufletele, să faci promisiuni grele și să speri că vei
putea să le respecți - nu știu dacă se le numesc, pe toate astea, curaj sau
(fără supărare) inconștiență?!
Nu
știu care va fi reacția cititorilor. Nu știu dacă vor fi mulți sau puțini.
Tineri sau mai puțin tineri. Dar sper să fie citită. Pentru că merită să fie
citită. Pentru parfumul ei. Și pentru lumea dintre coperți. Și pentru pasiunea
cu care se trăia și se iubea. Pentru frumusețea poveștii. Pentru fantasticul
ei. Și pentru patetismul (adorabil) al dialogurilor. Nimic vulgar, nimic
scandalos, nimic comercial. Crâmpeie de viață prăfuită ce au acum șansa să își
recapete strălucirea!
Mulțumesc,
Andrei Ruse! Pentru că ai îndrăznit să îți dorești să îl găsești pe Cristian
Vasile. De fapt, nu știu exact dacă tu l-ai găsit pe el sau ... el te-a găsit
pe tine. Dar, cu siguranță, te aștepta!
Azi - cuvintele mele nu se vor plânge. Se vor auzi clar
și răspicat. Pentru că poartă în ele atât de multă iubire, recunoștință,
admirație, dor - emoții amestecate printre gânduri dezordonate pe care încerc
să le așez cuminți, în ungherele sufletului. Azi, ele - cuvintele - vor fi
despre ele - femeile din viața mea.
Mămica
mea. Cel mai drag chip. Cel mai cald zâmbet. Cea mai fină mângâiere. Cel mai
discret parfum. Cea mai sinceră iubire. Infinită și necondiționată. Cel mai
dedicat om. Cel mai corect. Cel mai demn. Cea mai amară tristețe. Cel mai
puternic dor.
Nu știu
dacă am spus, atunci când puteai să mă auzi: "Mulțumesc, mami!"?!!
Și acum cred că ..."ești prea sus să mă mai auzi"...
Mulțumesc, mami! Pentru omul simplu care sunt. Omul care crede în oameni,
care iubește poezia, care adoră să dăruiască. Omul care greșește și dezamăgește
și pierde și cade. Omul care iartă, care învață, care se ridică și o ia de la
capăt pentru că speră și crede și iubește.
Te
iubesc, mami! Și te aștept, de când ai plecat, în orele în care ar trebui să
visez. Și te caut trist, în fiecare floare cu nume de lacrimă. Și te simt, atunci
când am cea mai mare nevoie de o mângâiere. Și-ți primesc surâsul, după ploile
grele ce-mi răscolesc sufletul, de undeva, de la marginea unui curcubeu.
Doamna
învățătoare. Răbdare și înțelepciune. Dăruire și blândețe.
Omul
care a crezut în mine și care a știut când să mă încurajeze, cât să mă
dojenească, cum să mă îndrume. Omul care a știut să iubească la fel atâtea și
atâtea generații de copii.
Delia.
Prietena mea din copilărie. Prietena mea de acum. De peste...atâția și atâția
ani...
Apari
în cele mai dragi amintiri în alb și negru sau color, cu jocurile copilăriei
trăite atât de intens, cu supărări și împăcări, cu planuri și ambiții
adolescentine, cu gânduri mature de ...oameni mari...
Dumnezeu
- cel care este ori nu - sau viața sau...pur și simplu alegerile pe care
fiecare dintre noi le-a făcut, ne-au purtat în timp atât de departe una de
alta! Dar ai fost lângă mine în cele mai frumoase momente și te-am simțit,
ștergându-mi lacrimile atunci când nu aveam puterea să o fac eu.
Mulțumesc,
Delia! Pentru faptul că ai rămas o prezență firească și atât de discretă în
viața mea!
Raluca.
Mai întâi colegă de facultate. Și mai târziu - fină. Dar întotdeauna prietenă.
Un om extraordinar de senin. Care zâmbește cu privirea și cu sufletul. Un om
puternic și sensibil deopotrivă, un om ambițios, crescut în credință și iubire.
Mulțumesc,
Raluca! Pentru că ...m-ai ales...
Sofia.
Prietena mea. Un om "construit" după ...formula pe care, cred eu, o are "prietenia".
Un
prieten știe să asculte. Un prieten știe când sufletul tău suportă o dojană sau
când are mare nevoie de un surâs. Un prieten te învață și, la rândul lui învață
de la tine. Un prieten crede în tine, chiar și atunci când tu nu o mai faci. Un
prieten știe când în spatele unui zâmbet ascunzi o lacrimă și când lacrimile
tale sunt strigăte de fericire. Un prieten rămâne lângă tine oricât de diferit
priviți oamenii, cerul sau un eveniment oarecare. Un prieten nu pleacă. Un
prieten te iartă.
Mulțumesc,
Sofia! Pentru că, orice ar fi fost - nu ai plecat! Marika. Mătușa mea. "Sufletul curat cu care nu am mai vorbit de foarte mult timp pentru singura lui vină de a avea glasul mamei"... ... Înțelegi? Te iubesc! Și-mi doresc - chiar dacă gândul meu poate să pară egoist - să fii! Pentru cât mai mult timp. Chiar dacă nu te văd, chiar dacă nu te sun. Te știu acolo. Și ești a noastră. Și noi toți - suntem ai tăi. Mulțumesc, Marika! Pentru că în sufletul tău sfărâmat de atât de nedreaptă durere - ai păstrat loc pentru noi!
Corina.
Nu știu ce te-a adus în viața noastră sau cine - dar știu de ce! Cu tine e
foarte ușor să spun "te rog", "mulțumesc", "îmi pare
rău" cu tine e foarte ușor să zâmbesc atunci când sunt fericită ori să
plâng - când sufletul mi-e trist. E atât de simplu să fiu "eu"!
Mulțumesc,
Corina! Pentru că ai fost...acolo...atunci... Pentru că ești lângă Dănuț. Pentru
Vlad. Pentru copilul frumos și matur care ești.
Ana mea. Aș vrea să rămână copilul de acum. Sau...măcar
să privească mereu viața prin ochi de copil. Să râdă atunci când e supărată, să
plângă de fericire, să nu uite să viseze, să spere și să iubească!
Te-am
învățat să mergi - m-ai învățat să mă joc; te-am învățat să vorbești - m-ai
învățat să tac; te-am învățat să privești oamenii - m-ai învățat să cred în ei;
te-am învățat să îndrăznești - m-ai învățat să râd. Mai am atât de multe
lucruri să te învăț și atât de multe - pe care să le învăț de la tine.
Mulțumesc, fetița mea! Pentru că mă
ierți ori de câte ori te cert atunci când ar trebui doar să te iau în brațe!
Pentru că mă iubești. Și pentru că te iubesc atât!
A
venit (din nou) acea zi în care ne amintim că (ar trebui să) iubim! Nu contează
pe cine sau ce. Nu are importanță cât sau cum. Iubim! Un om, un gând, o ideea,
un drum, o așteptare, o întrebare, un vis...Toți (trebuie să) avem ceva de
iubit. (Doar) Azi! De mâine ne întoarcem la viața noastră plină de atât de
multe alte lucruri încât...cine va mai avea timp să iubească?! Iubire de-o zi - ce umple tarabe cu inimi de pluș ori catifea, risipă de flori și felicitări tipizate pentru suflete diferite.
Ai intrat în viața mea fără să te caut, fără să te cunosc, fără ca măcar
să mă fi gândit vreodată că mi se va putea întâmpla și mie... Ai apărut pur și
simplu și ai schimbat totul într-o clipă.
Nu am crezut că voi
putea urâ atât cât te-am urât pe tine. Nu știam că ochii mei vor putea plânge
atât cât au plâns din cauza ta. Nu-mi doream decât să mă trezesc din pustiul și
îndoiala și durerea pe care numele tău mi le-a sădit în suflet.
M-am complăcut pentru
prea mult timp într-o stare de amorțeală - nu știu dacă a minții sau a
sufletului - și te-am condamnat pe tine pentru neputința mea de a mă ridica și
de a merge mai departe. Luptând pentru ceea ce conta pentru mine, lăsând în
urmă noroiul, vindecându-mi rănile.
Nu te-am iertat și nici
nu am nevoie să o fac. Doar că nu te mai urăsc. Și, într-un fel absolut absurd,
îți sunt recunoscătoare.
Fără tine nu aș fi
înțeles că suntem doar stăpânii propriei noastre vieți. Nimic și nimeni
altcineva nu ne aparține. Pornim în călătorie singuri și o sfârșim, de cele mai
multe ori - tot singuri. Puțini sunt cei care au norocul să împartă ritmul
pașilor de peste zi și stelele din miez de noapte - cu altcineva, o viață
întreagă.
Fără tine nu aș fi învățat
că iubirea poate să fie puternică și adevărată chiar și atunci când ajungi să-i
cunoști slăbiciunile.
Fără tine nu aș fi știut
cum să trăiesc atât de intens fiecare clipă ce transformă pașii de azi în
amintiri împărțite la doi.
Fericirea pe care azi am
regăsit-o e "vinovată" de puterea de a vorbi despre tine. Pentru
prima și ultima oară. Și, mai spun doar atât: sper să îți găsești echilibrul și
fericirea, fără să fie nevoie să treci prin durerea cumplită de a urâ o ...
"cealaltă femeie"...
Să scriu..."un ceva cu zâmbetul pe buze!" E darul pe care
am promis să-l fac cuiva...
Trebuie să recunosc că, oricât de
ușor îmi e să scriu uneori, nu știu dacă voi
reuși să creionez conturul unui zâmbet din cuvinte ce știu doar să
plângă. Și asta nu pentru că aș fi un om trist. Sau nefericit. Deși cred că
asta trasmit de cele mai multe ori. Nu întotdeauna scriu despre ceea ce am
trăit ori despre ceea ce simt. Uneori mă joc. Dar am nevoie de o stare anume să pot scrie. Și, nu
știu de ce, fericirea nu mă inspiră.
Am rătăcit, poate prea multă vreme,
căutând să înțeleg lucruri sau gesturi, renunțări sau plecări ce nu au nicio
legătură cu logica. Și nu am făcut decât să mă îndepărtez alergând de mine și
să mă pierd în amintiri înrămate demult.
Dar m-am oprit din alergat și am
învățat să disting din nou formele fericirii, toate culorile ei și parfumul, fiecare
atingere timidă, gânduri îndrăznețe, priviri și șoapte ce nu pot să doară.
Amintirile nu mai au gust de eroare și speranța nu mai e doar un cuvânt
dificil.
Sunt azi aici, mai puternică decât
am fost vreodată tocmai pentru că ieri m-a durut fiecare minciună și fiecare
trădare și fiecare dezamagire și toate cuvintele pe care n-am știut să le spun
și toate gesturile pe care nu le-am înțeles și renunțările și plecările. Mai
presus de orice...plecările...
Nu am lângă mine foarte mulți oameni
dar îi am exact pe aceia pe care mi i-am dorit mereu și care au fost întotdeuna
aici și care - atâta timp cât este vorba despre alegeri - nu vor pleca.
Eșec total darul meu.
Și asta - pentru că nu am reușit încă să-mi învăț cuvintele care până acum au
știut doar să plângă - cum să zâmbească! Nu cu mult timp în urmă scriam asta: Ciosvârte
de vis. Firimituri de taine din gânduri doar de mine știute. Amintiri înrămate.
Tandrețuri prăfuite. Pași ce-au plecat. Parfumuri putrezite. Ambiții uitate. Nimicuri
neînțelese. Drumuri pierdute. În urma lor - suflet gol. Îl declar nul. (Mica publicitate)
Ei...trebuie să recunosti, dragă prietene, că am evoluat. Și ar fi bine să o faci...cu zâmbetul pe buze!
... Se întâmplă
din nou să vorbim într-o zi, despre
oameni ce nu mai sunt, mai mult decât am făcut-o atunci când erau printre noi ...
Am fi putut să
o cunoaștem pe Aura atunci când pașii ei prin viață, lupta și ambiția și
altruismul și dăruirea și blândețea, copilul frumos și femeia puternică din ea
- puteau să fie modele pentru mulți dintre noi. Numai că, astfel de modele nu
vând, nu cresc rating-ul, nu aduc în viețile noastre pustiite de orice valori,
senzaționalul!
A trebuit să
plece, mult prea devreme, îngrozitor de nedrept - pentru ca numele ei să-și
facă loc în pagini de ziar și emisiuni tv. În ce ne-a transformat "criza" asta din care nu putem sau nu știm sau nu vrem să ieșim? Criza din sufletele
noastre împietrite, triste, încarcerate în ambiții false și țeluri fără sens.
Criza de adevărate modele și valori.
... Și se vor
face iar anchete și iar comisii și iar vină și vinovați, reproșuri și regrete
ce vin iar prea târziu ... Revolta se va stinge în spatele unor promisiuni ce
se vor stinge și ele... Și noi toți vom uita. Până data viitoare...
Îmi vin în
minte o grămadă de gânduri ce se transformă trist în cuvinte care se plâng, nu
se vorbesc...
"Minunile se întâmplă în fiecare zi. Azi a venit pe lume
nepoțelul meu, Gabriel Andrei. Să crești mare, pui mic! Cuca te iubește!"
Asta posta, cu puțin
timp în urmă, pe "pagina de
socializare" , cineva foarte drag mie...
Toată bucuria și
speranța și dragostea pe care o astfel de minune le aduce cu ea s-au transformat,
în doar câteva zile, în revoltă și indignare și durere și deznădejde și
neputință și iarăși revoltă și iarăși neputință.
Gabriel Andrei e bolnăvior
și inimioara lui - nu are nevoie de o minune ca să poată bate cu putere. Pentru
ca el să crească mare, să învețe ce sunt cuvintele, de ce iubim stelele, spre
ce curg lacrimile, de ce rând copiii, de unde vin - noaptea - visele, de ce le
alungă lumina - nu este nevoie de o minune. Ci de ...omenie.
Dar cum să le spui
părinților lui că...e criză? Pentru că cineva trebuie să le spună...E criză,
oameni buni și...nu în buzunare! E criză în sufletele noastre. Suflete
împietrite de graba cu care trecem unii pe lângă alții, preocupați de propriile
nevoi, de propriile dorințe, de propriile mofturi... Călcăm în picioare tot
ceea ce ar trebui să ne definească , tot ceea ce ne îndreptățea, cândva, să
spunem despre noi că suntem "ființe superioare"...
Citând din memorie
o definiție din dicționar, omul ar trebui să fie o ființă superioară, socială,
caracterizată prin gândire, inteligență, poziție verticală a corpului, mâini
libere și apte de a efectua mișcări fine, creierul deosebit de dezvoltat... (Asta
dacă nu a născocit cineva între timp o definiție adaptată zilelor noastre...Una
mai..."trendy"...
Poate au schimbat și cuvântul... Sau, poate l-au scos de tot din dicționar...).
Nu
mai am timp să plâng cuvinte fără sens... Viața lui Andrei - se va măsura în
zile sau ani în funcție de zero-urile adăugate de părinții lui încercării
disperate de a defini (aici cu sensul de a contura, de a scoate în evidență)
omenia, în suflete demult împietrite.
