Ai intrat în viața mea fără să te caut, fără să te cunosc, fără ca măcar
să mă fi gândit vreodată că mi se va putea întâmpla și mie... Ai apărut pur și
simplu și ai schimbat totul într-o clipă.
Nu am crezut că voi
putea urâ atât cât te-am urât pe tine. Nu știam că ochii mei vor putea plânge
atât cât au plâns din cauza ta. Nu-mi doream decât să mă trezesc din pustiul și
îndoiala și durerea pe care numele tău mi le-a sădit în suflet.
M-am complăcut pentru
prea mult timp într-o stare de amorțeală - nu știu dacă a minții sau a
sufletului - și te-am condamnat pe tine pentru neputința mea de a mă ridica și
de a merge mai departe. Luptând pentru ceea ce conta pentru mine, lăsând în
urmă noroiul, vindecându-mi rănile.
Nu te-am iertat și nici
nu am nevoie să o fac. Doar că nu te mai urăsc. Și, într-un fel absolut absurd,
îți sunt recunoscătoare.
Fără tine nu aș fi
înțeles că suntem doar stăpânii propriei noastre vieți. Nimic și nimeni
altcineva nu ne aparține. Pornim în călătorie singuri și o sfârșim, de cele mai
multe ori - tot singuri. Puțini sunt cei care au norocul să împartă ritmul
pașilor de peste zi și stelele din miez de noapte - cu altcineva, o viață
întreagă.
Fără tine nu aș fi învățat
că iubirea poate să fie puternică și adevărată chiar și atunci când ajungi să-i
cunoști slăbiciunile.
Fără tine nu aș fi știut
cum să trăiesc atât de intens fiecare clipă ce transformă pașii de azi în
amintiri împărțite la doi.
Fericirea pe care azi am
regăsit-o e "vinovată" de puterea de a vorbi despre tine. Pentru
prima și ultima oară. Și, mai spun doar atât: sper să îți găsești echilibrul și
fericirea, fără să fie nevoie să treci prin durerea cumplită de a urâ o ...
"cealaltă femeie"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu