Despre cuvinte care se plâng. Nu se vorbesc. : Visul meu este...

Multumesc!

E primul gand ce imi vine in minte acum, dupa ce am pus la pastrare, intr-un ungher al sufletului, emotiile pe care m-ati ajutat sa le retraiesc in cativa pasi – atat de simpli si firesti.

Am privit timid, in lumea voastra si am inteles ca doar felul frumos in care visati, curajul cu care indrazniti sa va impliniti visele si pasiunea cu care le traiti – o fac sa fie diferita de lumea mea. În rest, aceleași așteptări ("să fie oricine dar să fie"), aceleași dureri ("nu pot să m-obișnuiesc fără tine"), aceleași renunțări ("am aruncat tot ce nu-i bun din ea"), aceleași tristeți ("nu mă vedeai și mă întristai"), aceleași despărțiri ("adio! exclamat la final!").

Vise am avut și eu. Dar am renunțat, rând pe rând, la ele. Sau le-am lăsat pur și simplu să se stingă. Nu știu dacă din lașitate sau neputință. Aveam uneori impresia că e de ajuns să întind mâna și să le simt transformând toate așteptările mele în conturul celui mai copilăresc zâmbet. Nepricepută însă, mă regăseam ștergându-mi stingher cuvintele ce plâns se prelingeau pe obraz.

Acum cateva seri, intr-un orasel de provincie, un vis s-a implinit. Si chiar daca nu era visul meu, am facut oarecum parte din el si l-am trait cu intensitate si recunostinta. Visul ei - copil si femeie deopotriva, delicata si incredibil de puternica, cu multa iubire de oferit - desi iubirea ei se imparte numai la doi.