Despre cum se dărâmă o casa (1)

           Am citit undeva - nu mai stiu acum unde, dar imi voi aminti la un moment dat - o teorie interesanta despre casnicie. De fapt, despre motivele care ar putea duce la destramarea ei.

           Ar trebui sa ne inchipuim casnicia ca fiind o casa. Cu ziduri si ferestre. Ziduri in spatele carora pastram intimitatea casniciei, acele lucruri marunte pe care sotii trebuie sa si le impartaseasca unul altuia. Ferestrele - sunt goluri necesare interactiunii cu familia, cu pritenii. Ganduri, gesturi, emotii ce pot fi traite in vazul lumii.

           Conform teoriei despre care vorbeam, problemele apar atunci cand ori el ori ea incep sa impartaseasca unui prieten de sex opus intimitati ce ar trebui sa ramana in spatele zidului, pastrand ascunse fata de partener detaliile acestei prietenii, poate chiar din dorinta sincera de a-l proteja, de a nu-l face sa sufere. Si uite asa, te pomenesti in fata unei ferestre intr-un loc in care ar trebui sa fie doar zid; si in fata unui zid acolo unde lumina trebuia sa circule liber.

           Nu stiu, din perspectiva unui "el" - cel din casnicie - de ce s-ar ajunge la asta. Dar cred ca stiu din perspectiva unei "ea".

           Totul pleaca de la felul diferit in care functionam. In care percem lucrurile. In care ne raportam unul la celalalt. Un barbat va fi la fel si la inceputul relatiei, si dupa un an si dupa 30. Femeia - are asteptari diferite, odata cu trecerea timpului. Si aici, greseste dramatic.

           Femeia are nevoia de atentie. De protectie si tandrete. Are nevoie sa fie ascultata si inteleasa (si chestia asta am citit-o de curand pe blogg-ul lui Tudor Chirila). La inceput el va sti sa raspunda nevoilor ei pentru ca ea va sti sa ceara. Si ii va spune si cum ii place sa bea cafeaua, si care este culoarea sau floarea sau parfumul preferat, si care este sau trebuie sa fie cantecul lor, si ce cadou asteapta de ziua ei si unde isi doreste sa sarbatoreasca un an de relatie, si locul exact din spatele urechii unde ii place sa fie atinsa... Iar lui ii va fi foarte simplu sa o multumeasca. Pentru ca va sti, in fiecare moment, care ii sunt nevoile.

           Peste ani, femeia va avea aceeasi nevoie de atentie. De protectie si tandrete. Dar va inceta sa mai ceara. Crezand, absolut absurd ca nu mai este nevoie. Ca el stie deja. Trebuie sa stie. Doar i-a spus de atatea ori! Iar el, la fel de absurd, va crede ca, din moment ce nu mai cere, ele - nevoile ei, au disparut.  Odata cu nasterea copiilor, problemele de la serviciu, ratele la banca, bolile parintilor etc...

           Si atunci, apare "barbatul chel si cu burta" din povestea lui Chirila, care stie sa asculte, stie sa ofere, stie sa mangaie. Aiurea! Nu stie nimic! Doar ca, din nevoia ei de atentie, de protectie si tandrete, femeia se va simti libera sa ceara. .Si se va amagi crezand ca si-a gasit sufletul pereche si va alerga spre el fara minte dar cu sufletul deschis. Spre el - barbatul ”trecut prin multe, cu cicatrice in suflet si dezvantajat fizic, trecut de prima tinerete" care "stie ca unica sansa este sa mangaie, sa asculte, sa inteleaga, sa fie atent sa deschida usa inainte ca ea sa sune"... Si poate ca o va face un timp. Atata timp cat ea va sti sa ceara!

           Nefericita! Nu se gandeste nicio clipa ca barbatul lasat in urma ar fi putut la fel de bine sa ofere daca ea ar fi continuat sa ceara... Pastreaza pentru el doar timpul necesar discutiilor despre cine sa ia copiii de la gradinita, despre usa de la dormitor care a inceput sa scartaie si trebuie unsa, despre restantele la intretinere... Si ii ofera celuilalt, obosita de atata alergatura intre casa si serviciu, intre nevoile copiilor, pretentiile sefilor si neputinta batranilor ei parinti - timp suficient pentru discutii nevinovate despre viata, nevoi, așteptări, dorinte, frustrari... Ii ofera celuilalt timpul si sansa de a o asculta. Proteja. Intelege. Mangaia. Ii ofera celuilalt timpul ce ar fi putut sa o ajute sa isi pastreze casnicia. 

           Casnicia are nevoie, la fel ca o casa, de ziduri si ferestre. Are nevoie de comunicare. Are nevoie de incredere. Are nevoie de respect. Are nevoie de sinceritate. Are nevoie de intimitate. Pasiunea este cea care ne ajuta sa o cladim. Toate celelalte - sa o pastram.

           De-am sti toate astea atunci cand spunem "da!"... (si uite ca mi-am amintit: Elizabeth Gilbert - Si am spus da! Acolo am citit despre casnicie...). 

            Am invatat din propriile alegeri ca, nespuse la timp, nespuse cui trebuie, cuvintele isi pierd rostul. Cuvintele nerostite la timp - se plang. Nu se vorbesc.