Povestea lor...

Mergeau unul lângă altul. Fără să se privească. Ea cu ochii în pământ. El - privind înainte. Mereu înainte.

Mergeau pe același drum. Fără să se atingă. Fiecare pas - al ei - urma unui pas - al lui. Fiecare bătaie a inimii lui îngâna, aproape pierdut, bătaia inimii ei ce tocmai a trecut.

Mergeau pe același drum. Unul lângă altul. Fără să-și fi auzit vreodată, unul altuia, glasul. Poate că nici nu și-au dorit asta. Ori poate nu au știut cum să o facă.

Mergeau împreună spre același loc pe care îl lăsaseră de mult în urmă. Au trecut pe lângă el neștiind că este locul pe care îl căutau. Ar fi fost suficient ca ea să privească spre el. El - să o prindă de mână. Și să-și asculte unul altuia glasul, fără ca vreunul dintre ei să fi spus vreun cuvânt.

Unul lângă altul. Pe același drum. Ea - cu singurătatea ei. El - cu singurătatea lui. Amândoi - singuri. Nicăieri de singuri.

Dulceața de vișine

Crezând că fericirea mea depinde de lucrurile din jurul meu, de locul în care mă aflu, de vremea de afară sau
de alții - am alergat, stingheră, după ea și m-am pierdut de mine. Am ajuns să nu știu cine sunt, ce vreau și ce caut
în viața mea.
Azi mă opresc din alergat sperând să mă reîntâlnesc cu mine, în stări și gânduri în care nu credeam că am loc.
Azi nu mai caut fericirea. Aștept să mă întâlnească...
Am învățat să privesc viața - nu ca pe o luptă, nu ca pe un labirint, o ghicitoare sau un bilet de loterie.
Viața - e un ... borcan cu dulceață de vișine. Și încep să o trăiesc, linguriță cu linguriță, bucurându-mă de aromele ei
dulci-acrișoare - amestecul perfect de lacrimi și zâmbete.

Like

Poate...de mâine!

Trebuie să încep să zâmbesc. Să sper. Să visez. Să îndrăznesc. Să privesc înainte atunci când îmi caut calea și spre cer - când îmi pierd curajul.

De ce am uitat cum să găsesc fericirea în lucrurile mărunte? O carte, o prăjitură cu prea multă ciocolată, un pahar de vin (acum mă dau mare!); ochii jucăuși și poveștile fără sfârșit ale Anei mele, privirea caldă și gândurile pe care doar eu le ghicesc, ale lui Ionuț, zâmbetul ștrengăresc al lui Vlăduț; sentimentul că, orice ar fi, el- Dănuț - e acolo pentru mine, cuvântul potrivit atunci când am cea mai mare nevoie, spus de ea, femeia-copil sau copilul-femeie de lângă fratele meu; lacrima caldă ce-mi spală obrazul atunci când sufletul îmi e prea plin de dor de mama, norocul să mai pot spune "tati, vin acasă!"; un suflet trist dar cu atât de multă iubire de oferit, cu care nu am vorbit de tare de mult, pentru simpla lui "vină" de a avea glasul mamei; omul de lângă mine, altfel decât în amintirile mele și altul decât cel din vise, schimbat făță de cel de ieri și cu siguranță diferit de cel de mâine; inima albastră de care nu pot să mă despart și care își caută (încă) cheia potrivită. 

Trebuie să încep să zâmbesc. Nu pot de azi. Poate...de mâine!