Acasă

Pentru fiecare dintre noi înseamnă altceva. Un loc, un om, o îmbrățișare, un cuvânt, o amintire....

Pentru mine acasă înseamnă o senzație. Nevoia nepotolită, ciudată, necontrolată de a trage aer adânc în piept și de a nu-i mai da drumul. Amintiri ce sunt mult mai intense, mult mai clare, acolo, în micul oraș de la poalele cetății. În camera mea. Pe străzile fără culoare din "progresului". Foșnetul frunzelor prin care îmi pierd pașii.  Glasul cald și extraordinar de...demn, al omului cu chitara. Candela pe care o aprind la căpătâiul lor. 

Mi-e teamă că aerul pe care l-am tras acum în piept se va termina și va rămâne o senzație grea, de sufocare. Mi-e teamă că, nepriceputele-mi cuvinte ce știu doar să plângă vor stinge candela abia aprinsă... Și nu-mi voi mai găsi drumul spre...acasă...

Plang. Si ce daca plang?

Mi s-a spus de multe ori sa ma uit in jur la tristetile altora, atunci cand simt gustul sărat al tristetilor mele, sa ma gandesc ca intotdeauna se poate si mai rău.

Refuz. Nu mi-am trăit emotiile comparând drumul meu, alegerile sau încercările - cu ale altora. Tristetile si bucuriile mele nu au nicio legătură cu neîmplinirile, neajunsurile, realizările ori prosperitatea altora. 

Lacrimi si zambete - sunt visele mele (toate simple, firesti, omenesti) - cele pe care le-am atins timid, le-am intrezarit doar printre pleoapele ce nu stiau de dorm ori m-am trezit sau cele pe care le-am prins si strânse la piept, nu le-am mai dat drumul.

Avem fiecare propriul drum. Nu traim singuri, e normal sa ne raportam si la cei din jurul nostru. Dar nu inteleg de ce nu mi-e permis sa ma bucur ori sa plang asa cum simt, atunci cand simt.

Ma doare durerea altora si ma bucur pentru fiecare om care are un motiv sa zambeasca. Dar emotiile mele sunt ale mele si nu au nevoie de aprobari sau explicatii.

Tristetile mele nu sunt toate la fel. Cum s-ar putea compara cu ale altcuiva? Lucrurile ce mi se par marunte dar care mie imi aduc astazi fericirea, pentru unii sunt banalitati, pentru altii - vise indepartate.

Atunci cand plang, eu plang cuvintele mele ce nu stiu sa vorbească.... Nu vorbesc folosind cuvintele altora.

Paralel sau concurent?

     Paralel sau concurent?
     Drumuri ce nu se vor întâlni vreodată sau cele care se intersectează la un moment dat, pentru o fărâmă de timp?
     Pășim, fiecare pe drumul lui, fără să ne atingem, fără să ne privim. Oarecum împreună. Niciodată cu adevărat. 
    Sau mergem spre vis, eu pe un drum și tu pe altul. Ne contopim cândva, pentru o clipă doar... Visul spre care mergeam. Îmbrățișarea pierdută. Irepetabilă.
     Paralel?

     ...sau poate concurent...

Liric. Dramatic. Epic.

      Roman, schiță, basm, pastel, baladă, fabulă, doină... Viața noastră este câte puțin din fiecare. Liric, dramatic, epic.
     Suntem personajul principal al romanului vieții noastre și jucăm roluri secundare ori numai episodice în povestea altcuiva. Tot le fel cum unii oameni intra în viața noastră ca să rămână iar alții ies la fel de repede cum au intrat.
     Visăm să trăim un basm - cu Feți Frumoși și Ilene Consânzene - și ne trezim în vâltoarea vieții, înconjurați de Catavenci si Didine, de tâlhari (hoți de buzunare  și de suflete), greieri (trântori de profesie), vulpi (lingușitori exploatatori ai naivității) și tot felul de alte jivine (jigodii).
     Primim mesaje pe care nu le înțelegem, rostim cuvinte al căror sens nu îl descifrează nimeni - pentru că suntem diferiți în tot ceea ce gândim, facem și simțim. 
     Încercăm, uneori, să creionăm în nuanțe pastelate umbrele gândurilor noastre cele mai intime. Un strop de verde, o dâră de purpuriu, o pată amăgitoare de galben. Cine și ce să înțeleagă? Împachetăm în uitare eșecurile, înrămăm în amintiri  conturul reușit al unor zâmbete și mergem mai departe.
     Râdem atunci când sufletul ni-i trist, plângem de fericire - ascultând parcă indicațiile fără subiect și predicat ce vin înspre noi de undeva, de la marginea unui curcubeu. 
    E important sa stim sa ne oprim. Sa punem punct si sa o luam de la capat. Incetinim ritmul, ne tragem sufletul si pasim inainte increzatori in noi si in visele noastre. Invatam ca tacerile isi au rostul lor, ca si cuvintele... Care atunci cand nu se rostesc, se plang.

Tiramisu

                  Tot vorbind despre vise mi-am amintit ca imi doream (visam) candva sa am mica mea...afacere. Desi, era mult mai mult decat atat. Era senzatia aceea dulceaga, molesitoare, de a face un lucru zambind.

                   Imi doream o cafetarie. Un amestec parfumat de cafea proaspat macinata si gustul prajiturilor de-acasa. Nu ma hotarasem cum avea sa arate dar stiu sigur  ca perdelutele cusute de mama, neaparat de culoarea marii, si-ar fi gasit locul acolo, in mica mea lume. I-am ales si un nume, la un moment dat...

                   E mult timp de cand s-a asezat praful peste tainicul meu vis. Il mai sterg, uneori, si ma las coplesita de arome care mai de care mai...pacatoase... Din cand in cand, indulcesc cu un tiramisu ziua unor oameni care-mi sunt dragi si care ma rasplatesc, de fiecare data, cu zambetul lor satisfacut. Ei nu stiu cat bine imi fac. E ca si cum mi-ar sterge cu batista cuvintele ce stiu doar sa planga.

                   

Visul meu este...

Multumesc!

E primul gand ce imi vine in minte acum, dupa ce am pus la pastrare, intr-un ungher al sufletului, emotiile pe care m-ati ajutat sa le retraiesc in cativa pasi – atat de simpli si firesti.

Am privit timid, in lumea voastra si am inteles ca doar felul frumos in care visati, curajul cu care indrazniti sa va impliniti visele si pasiunea cu care le traiti – o fac sa fie diferita de lumea mea. În rest, aceleași așteptări ("să fie oricine dar să fie"), aceleași dureri ("nu pot să m-obișnuiesc fără tine"), aceleași renunțări ("am aruncat tot ce nu-i bun din ea"), aceleași tristeți ("nu mă vedeai și mă întristai"), aceleași despărțiri ("adio! exclamat la final!").

Vise am avut și eu. Dar am renunțat, rând pe rând, la ele. Sau le-am lăsat pur și simplu să se stingă. Nu știu dacă din lașitate sau neputință. Aveam uneori impresia că e de ajuns să întind mâna și să le simt transformând toate așteptările mele în conturul celui mai copilăresc zâmbet. Nepricepută însă, mă regăseam ștergându-mi stingher cuvintele ce plâns se prelingeau pe obraz.

Acum cateva seri, intr-un orasel de provincie, un vis s-a implinit. Si chiar daca nu era visul meu, am facut oarecum parte din el si l-am trait cu intensitate si recunostinta. Visul ei - copil si femeie deopotriva, delicata si incredibil de puternica, cu multa iubire de oferit - desi iubirea ei se imparte numai la doi.

Băiatului meu, cu dragoste!

            

          Lacrimi...cald, mi se preling pe obraz. Dar nu le simt gustul sărat, în colțul gurii. Le aud șoptind cu nostalgie, teamă, încredere, speranță, neputință... Le-aud șoptind despre iubire. Foarte multă iubire.          

         Sunt 16 ani de când te-am ținut pentru prima oară în brațe.Te-am învățat să mergi - m-ai învățat să mă joc; te-am învățat să vorbești - m-ai învățat să tac; te-am învățat să privești oamenii - m-ai învățat să cred în ei; te-am învățat să îndrăznești - m-ai învățat să râd. Mai am atât de multe lucruri să te învăț și atât de multe - pe care să le învăț de la tine.

      Mulțumesc, băiatul meu! Pentru gândurile pe care doar eu ți le ghicesc. Pentru sinceritate. Pentru sufletul tău bun. Pentru răbdare. Pentru privirea ta blândă. Pentru că mă ierți ori de câte ori te cert atunci când ar trebui doar să te iau în brațe (de parc-aș putea... ) ! Pentru că mă iubești. Și pentru că te iubesc atât!

           

            Nu sunt cuvinte care se plâng... Sunt lacrimi care învață timid, să vorbească!
              La mulți ani, băiatul meu!