Spală tristeți. Ascund tăceri. Desenează drumuri. Dau gust durerii. Și așteptărilor-sens. Răspund unui gol. Dojenesc cerul. Îneacă gânduri. Ironizează sufletul. Se plâng. Nu se vorbesc.
Trebuie sa insemne ceva de vreme ce totul se invarte in jurul lor.
Timpul inseamna bani. Clasele sociale se stabilesc in functie de ei. Ne alegem prietenii sau suntem alesi - dupa marimea buzunarelor. Puterea si curajul si increderea in sine - sunt apanajul celor bogati. Financiar vorbind. Frustrari si reprosuri si despartiri - de foarte multe ori sunt legate de bani. De lipsa lor. Sau de teama de a-i pierde.
Traim o viata masurand totul cu ei. Pretinzand amar ca ei sau lipsa lor ne-au adus ori ne-au cauzat fericirea sau...nefericirea.
Bogati ori saraci - suntem toti la fel: ne este sufletul gol de adevarate valori. Ne irosim tanjind dupa ceea ce credem ca nu avem si ajungem prea tarziu sa ne dam seama ca am avut, de fapt, totul. Fiecare dintre noi.
Traim o viata cantarita, clipa de clipa, in bani. Fara ca ei sa ne poata cumpara in ultima clipa, inca o clipa macar! Fără sa poată spala gustul sarat al cuvintelor ce nu au avut timp ori nu au stiut sa se vorbească.
....este omul acela pe care il intalnesti absolut intamplator. Nu faci parte din lumea lui tot asa cum nici el nu face parte din a ta. Nu este vorba aici despre "lumi" ca si clasa sociala. Ci despre faptul ca nu sunteti prieteni din copilarie, nici colegi de serviciu; nu iesiti la cumparaturi sau la un film, nu petreceti sarbatorile impreuna, poate nici macar nu ii cunosti familia.
....si cu toate astea - e omul acela care iti lumineaza (desi puteam sa spun la fel de bine si inveseleste, ori coloreaza) - intr-un fel in care nu o face nimeni altcineva - zilele acelea in care esti dezamagit de tot si de toate; zilele acelea in care parca nimic nu iti iese cum ai vrea, cand te indoiesti de tine si nu iti doresti decat sa ajungi acasa si sa-ti ingropi lacrimile in perne.
....este omul care iti aduce zambetul - nu pe buze ci direct in suflet. Si o face cu un simplu gest, sau gand sau cuvant. Incredibil de sincer. Si de firesc.
.... omul acela care te face sa iti spui ca meriti sa ti se intample lucruri frumoase; ca nu esti atat de rau sau gresit cum ai ajuns sa crezi ca esti...
....omul acela de la care te incarci cu optimism si energie si pofta de viata.
....omul pe care il vezi privind mereu inainte, mereu increzator in el si in cei din jur, chiar daca viata lui nu a fost lipsita de greutati sau incercari.
....este omul acela minunat care-mi transforma, din cand in cand, cuvintele ce stiu doar sa planga in lacrimi ce invata soptit, sa vorbeasca.
Destul de târziu ne dăm seama că timpul chiar trece peste noi cam prea repede... Nu ne lasă răgazul pentru a da valoarea meritată fiecărei clipe. De a înțelege exact sensul fiecărei întâmplări, rostul vreunui eșec, puterea cuvintelor ce de prea multe ori rănesc, ireversibilitatea alegerilor pe care le facem. Depășiți de tehnologie întindem în zadar mâna sperând că vom putea pipăi cu vârful degetelor butonul de "repeat".
Viața se trăiește pe repede-nainte. Fără repetiții. Fără simulări. Fără meditații.
Trecem de copilărie, adolescență și tinerețe și ne trezim adulți, prea copleșiți de griji, nepregătiți să înfruntăm realitatea, obosiți de drum, refuzând să-i acceptăm sfârșitul. Și ne întoarcem atunci spre copiii noștri, încercând să le dictăm visele, crezând absurd că putem îndrepta prin ei propriile noastre neîmpliniri.
Înțeleg acum nevoia mamei de a-mi spune cu ce să mă îmbrac, cum să trec strada, cum să privesc oamenii, unde să-mi ascund lacrimile, când să închid o ușă, cum să tac, ce să iubesc... Și, asta nu atunci când învățam să fac primii pași. Ci atunci când îi învățam eu primii pași pe copiii mei...
O regăsesc astăzi pe mama în fiecare cuvânt sau gest sau privire cu care dezaprob alegerile copiilor mei. În fiecare încercare de a le spune eu ce culoare are fericirea. În toate momentele în care îi dojenesc atunci când ar trebui doar să îi iau de mână numai ca să înțeleagă că, orice ar fi, le sunt alături dacă au nevoie de un punct de sprijin.
Viața se trăiește pe repede-nainte. Fără repetiții...
Ziua nationala a Romaniei. Sarbatorita astazi, la fel cum in trecut a fost sarbatorita la 10 mai sau 23 august - nu pentru ceva special ce am simti noi toti, cei cu "inima romana", nu pentru un crez mai presus de orice interese sau lupte politice. Sarbatorita astazi pentru ca...trebuia sa fie aleasa si o zi a ei. Sarbatorita asa cum sarbatorim o zi a femeii, o zi a mamei, una a tatalui, o zi a copiilor, alta a dragostei...cate o zi pentru fiecare Sfant...o zi a functionarului public, una a armatei, o zi a luptei impotriva fumatului si cate si mai cate...
Se pare ca, numai asa ne mai aducem aminte de oamenii importanti din viata noastra, de adevaratele valori, asa ne amintim sa credem si sa visam... Ne amintim, chiar dacă numai pentru o zi, de unde am plecat, ce războaie s-au purtat - câte victorii și înfrângeri deopotrivă - pentru ca noi, azi, să avem dreptul să gândim! In rest, uitam ca suntem parinti cu parinti si copii cu copii, uitam sa credem si sa visam, uitam sa luptam pentru lucrurile importante din viata noastra. Uitam, in fiecare zi, sa fim oameni!
Sunt multi cei care vor spune (doar) astazi: "mandru ca sunt roman!". Se va face risipa de tricolorul romanesc tot asa cum, de ziua Sfantului Valentin se face risipa de inimi de plus, flori si felicitari tipizate pentru suflete diferite! Nu stiu de ce dar, am senzatia ca oamenii isi etaleaza in public credinta, patriotismul, mandria nationala si chiar iubirile numai pentru ca...asa e "cool"...
Patriotism?! Nu stiu despre mine... Dar stiu despre mama mea. Era de "nationalitate maghiara" si ii invata pe copiii unguri limba romana. Cei care au fost - eu spun norocosi - sa o aiba la catedra, au intrat cu 10 la cele mai bune licee din oras, concurand cu cei pentru care limba romana era limba materna. Oameni care o stiau de o viata se intrebau, atunci cand mama s-a stins, de ce preotul tine slujba in limba maghiara... In fine...Ceea ce vreau sa spun este ca mama era patriot. Incomparabil "mai patriot" decat multi altii care se bat astazi cu caramida in piept. Patriot roman...de nationalitate maghiara!
Mandrie nationala!? Nu, n-am sa spun: "mandra ca sunt romanca!". Sunt mandra de ceva ce am ales eu sa fiu ori sa fac. Sunt mandra de reusitele copiilor mei, sunt mandra de omul frumos de langa mine.
Daca as fi ales sa fiu romanca as fi avut si caderea sa spun ca sunt ori nu sunt mandra. Dar nu eu am ales asta. Si...daca ar fi depins de mine, nu stiu daca as fi ales asa... Ma intreb cati dintre cei ce astazi defileaza pe strazi strigandu-si in gura mare mandria ar mai fi fost romani daca asta putea sa fie alegerea lor?!...
Dar...e ziua nationala a Romaniei! Si, asa se cade, sa spunem "La multi ani, Romania!" La multi ani romanilor care simt mandria asta in fiecare zi sau doar o data pe an dar si celor care au incetat sa o mai faca, ori nu au facut-o niciodata...
Suntem rai. Si ne lipseste dorinta de a deveni mai buni. N-avem nicio speranta...
Gandul asta imi macina mintea de la o vreme incoace. Nu-mi da pace deloc.
A inceput de la tragedia din Colectiv. Si de la toate aberatiile ce s-au perindat in mediul virtual, pe "peretii" a zeci si sute de oameni, fara nicio legatura cu sexul, varsta, categoria sociala, nivelul de instruire, etc.
Ma intrebam atunci, cati dintre ei au avut macar curiozitatea sa asculte "The day we die"? Inainte de a oferi tot felul de explicatii..."metafizice" celor intamplate...
Cutremuratoare "coincidente". Dar atat.
Nu preferintele muzicale, nu alegerea de a petrece sau nu de Halloween, nu credinta sau necredinta au facut diferenta dintre viata si moarte!
Eu nu inteleg cum se pot numi crestini cei care ridica din umeri si invoca ranjind "pedeapsa divina"??!?? Parca trebuia sa fie vorba despre iubire neconditionata, despre compasiune, despre umilinta - in forma ei pura, fara legatura cu pierderea demnitatii. Credinta - pe care strigam sus i tare ca o avem - ar trebui sa ne faca mai buni. Dar eu vad numai rautate...maini ce strang amenintator pietre gata sa loveasca.
Halloween... Adica noaptea dinaintea sarbatorii tuturor sfintilor. O gramada de obiceiuri, diferite de la o zona geografica la alta... Candele aprinse pentru a lumina calea spiritelor bune; masti (mai mult sau mai putin hidoase) care sa alunge spiritele rele; pacaleala sau dulciuri...
Rock... Un stil muzical. Cu radacini in muzica rockabilly. Cu etimologie care are la un moment dat conotatii religioase.
Oi fi ingusta la minte...dar nu vad nicio legatura intre toate astea si tragedia prin care au trecut "meritat" copiii din Colectiv. Cum si de ce i-a "ales" pe ei moartea?
Nu preferintele muzicale, nu alegerea de a petrece sau nu de Halloween, nu credinta sau necredinta au facut diferenta dintre viata si moarte! Noi o facem. De fiecare data cand alegem sa nu respectam reguli. In fiecare clipa in care inchidem ochii, pentru a nu fi nevoiti sa facem ceva... Atunci cand spunem "nu ni se va intampla noua!"...
A urmat apoi lupta asta intre ... religios si laic. De partea sau impotriva bisericii. Desi...iar este ceva ce eu nu pot intelege. Pentru ca, in mintea mea credinta nu are, nu trebuie sa aiba legatura cu biserica. Poate doar necredinta...
Sunt botezata ortodox. Nu sunt "practicant". Dar asta e problema mea. Pentru ca unele lucruri trebuie sa fie si sa ramana problema personala a fiecaruia. Cu respectarea optiunii celor de langa noi.
Sunt mama. De rocker. Si sora unuia. Faptul ca sunt oameni, destul de multi si... suficient de multi dintre cei care ar trebui sa iubeasca fara judecati sau idei preconcepute - care ar spune ca sunt mama/sora de satanist - ma doare si ma intriga deopotriva. Dar e parerea lor. Poate ca incerc sa o combat cu propriile argumente - unele obiective, rationale, altele - recunosc - subiective. Dar fiecare are dreptul la opinie. Cata vreme nu se ajunge la gesturi extreme. Nu pot sa respect un om care nu ma respecta. Pentru ca...eu nu intorc si obrazul celalalt. Sunt altii care ar trebui sa o faca. Daca ar simti intr-adevar si daca ar crede ceea ce pretind ca simt si cred.
Sunt apolitica. Si voi ramane asa.
Suntem obisnuiti sa generalizam. Toti politicienii sunt porci. Parlamentarii toti sa plece, sa vina altii noi. Medicii sunt toti niste spagari. Judecatorii corupti. Tiganii hoti. Barbatii niste afemeiati. Femeile curve. Nu spunem - acel om e asa sau asa... Atunci, de ce sa nu spunem "Biserica" a gresit? Chiar daca numai un slujitor al ei ar fi facut-o. Sau...mergem pe principiul ca "unii sunt mai egali decat altii"?
Dincolo de orice...sufletul meu a fost framantat de o mare durere - o tristete arida pe care nu stiu sa o fi simtiti vreodata, oricat de greu mi-a fost, oricat de pustiit mi-a fost sufletul - dar si de o ingrozitor de vinovata bucurie. Vinovata, da! Pentru ca Ionut al meu nu a fost acolo. Desi ar fi putut sa fie... Vinovata pentru ca pot sa il strang in brate (desi nu am facut-o de tare mult timp). Pentru ca pot sa ma furisez langa patul lui si sa-i ascult somnul linistit, asa cum faceam atunci cand imi incapea in poale. pentru ca pot sa-mi fac griji pentru el. Pentru ca pot sa-l iubesc - nu in gand, nu dincolo de...nimicul de dincolo... Ci aici. Acum. In fiecare clipa.
Eu pot.
Dar ei nu mai pot. Ei, parintii copiilor ce-au fost in Colectiv. Copiii aceia atat de vii, atat de hotarati sa nu cedeze, sa nu renunte... Si pentru care totul s-a naruit intr-o clipa.
Peste toate astea - acum ar trebui sa ma simt nu stiu daca vinovata sau manipulata sau lipsita de patriotism, de demnitate. Ne-am impartit (din nou) in cei ce au la poza de profil steagul Frantei dar nu au avut insemnele doliului pentru Colectiv. Ori, chiar daca au "arborat" doliul atunci, acum n-ar fi trebuit sa planga pentru masacrul din Franta. Pentru ca Franta nu a plans pentru noi. Si pentru ca Franta ne eticheteaza pe toti in hoti si cersetori. Si...or mai fi si alti "pentru ca"...
Si iarasi nu inteleg: nu mai exista compasiune? Nu mai exista solidaritate? Nu mai exista omenie?
Ii condaman ca generalizeaza numindu-ne pe toti in fel si chip. Doar noi avem dreptul sa o facem. Oare...nu ni s-a intamplat niciodata sa ne fie rusine sa spunem ca suntem romani? Mie - da. Si n-am de gand sa explic de ce...
Nu am poza de profil in culorile steagului Frantei. Si da, am avut insemnele doliului pentru Colectiv. Pentru ca fac ceea ce simt...atunci cand simt.
Steagul Frantei in lumea intreaga este semnul solidaritatii, al luptei comune impotriva terorismului. In Colectiv au murit tineri din cauza indiferentei, a ignorantei, a coruptiei. Francezii (si nu doar ei) ne sunt alaturi - nu in lupta noatra cu propriile mizerii, ci in lupta cu moartea pentru viata. Ne sunt alaturi. Nu prin afisarea tricolorului la pozele de profil. Ci ingrijindu-ne ranitii. Asa cum noi nu putem sa o facem.
Intr-o singura clipa - sunt oameni ce vin si oameni ce pleaca; oameni ce plang si oameni ce rad; oameni ce pierd si oameni ce inving. Intr-o singura clipa - se scriu povesti de viata; o singura clipa desparte acest moment de...celalalt; intr-o singura clipa lumea pe care o stim devine altceva...dincolo de ceea ce noi putem sa cuprindem.
Cuvintele mele plang astazi pentru rautatea asta din noi. Pentru goliciunea sufletelor. Pentru capetele plecate. Pentru atatea justificari nefericite ale lipsei de teluri, de valori, de...verticalitate. Pentru durerea celor ce si-au pierdut copiii. In Colectiv sau la Bataclan. Pentru bucuria vinovata de a-mi putea astepta copiii acasa.
Pentru fiecare dintre noi înseamnă altceva. Un loc, un om, o îmbrățișare, un cuvânt, o amintire....
Pentru mine acasă înseamnă o senzație. Nevoia nepotolită, ciudată, necontrolată de a trage aer adânc în piept și de a nu-i mai da drumul. Amintiri ce sunt mult mai intense, mult mai clare, acolo, în micul oraș de la poalele cetății. În camera mea. Pe străzile fără culoare din "progresului". Foșnetul frunzelor prin care îmi pierd pașii. Glasul cald și extraordinar de...demn, al omului cu chitara. Candela pe care o aprind la căpătâiul lor.
Mi-e teamă că aerul pe care l-am tras acum în piept se va termina și va rămâne o senzație grea, de sufocare. Mi-e teamă că, nepriceputele-mi cuvinte ce știu doar să plângă vor stinge candela abia aprinsă... Și nu-mi voi mai găsi drumul spre...acasă...
Mi s-a spus de multe ori sa ma uit in jur la tristetile altora, atunci cand simt gustul sărat al tristetilor mele, sa ma gandesc ca intotdeauna se poate si mai rău.
Refuz. Nu mi-am trăit emotiile comparând drumul meu, alegerile sau încercările - cu ale altora. Tristetile si bucuriile mele nu au nicio legătură cu neîmplinirile, neajunsurile, realizările ori prosperitatea altora.
Lacrimi si zambete - sunt visele mele (toate simple, firesti, omenesti) - cele pe care le-am atins timid, le-am intrezarit doar printre pleoapele ce nu stiau de dorm ori m-am trezit sau cele pe care le-am prins si strânse la piept, nu le-am mai dat drumul.
Avem fiecare propriul drum. Nu traim singuri, e normal sa ne raportam si la cei din jurul nostru. Dar nu inteleg de ce nu mi-e permis sa ma bucur ori sa plang asa cum simt, atunci cand simt.
Ma doare durerea altora si ma bucur pentru fiecare om care are un motiv sa zambeasca. Dar emotiile mele sunt ale mele si nu au nevoie de aprobari sau explicatii.
Tristetile mele nu sunt toate la fel. Cum s-ar putea compara cu ale altcuiva? Lucrurile ce mi se par marunte dar care mie imi aduc astazi fericirea, pentru unii sunt banalitati, pentru altii - vise indepartate.
Atunci cand plang, eu plang cuvintele mele ce nu stiu sa vorbească.... Nu vorbesc folosind cuvintele altora.
