Anele mele!

Ana. Mamica mea.

Mi se spunea ca timpul, chiar daca nu poate vindeca ranile, nu poate umple golul lasat de plecarea ta, ma va ajuta sa invat cum sa traiesc cu durerea. Si sa reusesc sa zambesc gandindu-ma la tine.

Mi-e dor de tine. Cumplit de dor. Daca as mai putea avea o clipa doar cu tine, numai o clipa, mi-as pune capul in poala ta, mi-as umple sufletul de parfumul tau si simturile de mangaierea ta fina. M-as ghemui in bratele tale si lacrimile ce pana atunci mi s-ar fi prelins pe obraji s-ar transforma in zambet.

Datorita tie sunt omul de azi. Nu stiu daca sunt asa cum iti doreai. Mi-am dorit sa fiu. Am incercat sa fiu. Inca incerc. Iubesc. Si cred. Si sper. Si lupt. Si cad. Dar ma ridic. Gresesc. Ranesc. Dezamagesc. Plang. Rad. Plec. Revin. Raman. Pentru ca tu m-ai invatat ca toate astea sunt firesti.

Ana. Mama omului de langa mine. Plecata si ea mult prea devreme. Fara sa stie cata nevoie mai avea de ea. Fara sa stie cata nevoie as fi avut eu de ea. Nu am cunoscut-o dar o vad  tristetile lui. O intalnesc uneori in parfumul prafuit al unei amintiri ce-l face sa zambeasca. Si-i multumesc. Pentru felul in care el ma priveste.

                                                                                                                   

Ana. Fetita mea.

Ai un nume frumos, delicat si puternic în acelasi timp. Nu l-am cautat si nu l-am ales pentru semnificatiile lui. Era numele bunicilor tale - una, pe care nu ai cunoscut-o, cealalta - care te-a tinut in brate si te-a iubit nespus. Sa-l porti cu drag  si cu mandrie. Nume frumos, ca sufletul tau, nume cu parfum de tristeti si aduceri-aminte, strigat de credinta si potop de iubire!

Foloseste-te in viata asta de intuitie pentru a alege calea cea buna!  

Anele mele. 

Cuvintele - mi se preling pe obraz, spalandu-mi tristetile intr-un zambet cu gust sarat...

Cuvintele - imi spun iubirea pentru fetita mea si fericirea de a o strange in brate azi si in fiecare zi!

ATAT!

Cred ca am obosit sa tot încerc sa demonstrez altora ce pot, cat pot, cine și cum sunt. 
De-a-lungul timpului am vrut sa le demonstrez ba părinților, ba profesorilor, ba prietenilor, ba colegilor...ca sunt asa cum ma cunosc eu, nu asa cum ma vad ei. Ori cum aveam senzația ca ma vad... Și, de fiecare data am sfârșit fiind dezamăgită de mine. Și, de fiecare data m-am închis mai mult și mai mult în mine pana când am ajuns sa nu mai știu nici eu cine sunt și ce caut în viata mea.
Vreau sa ma opresc. Nu mai vreau sa încerc sa demonstrez nimic, nimănui. Asta sunt. Atât știu. Atât pot. Îmi cunosc limitele. Îmi asum greșelile, sunt conștientă de reușitele mele, nu îmi atribui meritele altora, nu fug de răspundere. Dar e împovărător, prea împovărător pentru mine sa răspund pentru greșeli ce nu-mi aparțin. Și dureros sa vad atâția oameni merituoși în jurul meu, pentru gânduri sau fapte sau gesturi ce au fost mai întâi ale mele...
Nu aștept nimic de la nimeni. În afara de respectul pe care îl ofer la rândul meu. Și, ca sa fiu sincera, cred ca nici asta nu mai aștept.
Nu am fost copilul perfect. Dar nu am fost un copil rău. Mi-am dorit ca părinții mei sa fie mândri de mine. Chiar dacă nu am reușit, eu mi-am dorit asta și am făcut tot ce am putut, atât cât m-am priceput.
Nu am fost și nu sunt sora perfecta. Dar am învățat sa fiu acolo, atunci când e nevoie de mine. Cu tot sufletul. Necondiționat.
Nu sunt soția perfecta. O, nu! Sunt o pacoste! Dar sunt aici. Și nu am de gând sa plec. Nu am știut cum e treaba asta cu viata în 2. Nici acum nu știu prea bine. Dar am învățat pe drum cate ceva și...pot încă sa învăț. Fără sa pretind ca sunt altfel decât sunt. Și fără sa fie nevoie de dovezi...
Nu sunt mama perfecta. Oricât de mult o iubesc și oricât de mult îmi lipsește - nici mama mea nu a fost... Îmi doresc sa fiu pentru copiii mei măcar pe jumătate din cat a fost mama pentru mine. Dacă nu voi reuși, sper sa înțeleagă măcar cat de mult ii iubesc. Și sa știe ca orice ar fi, priceputa sau nepriceputa cum sunt, le voi fi alături, necondiționat, pana la sfârșitul zilelor.
Oamenii lângă care sau pentru care lucrez - ei știu ca nu sunt perfecta. Mi-am dorit sa vadă ca nu fug de munca. Sa vadă ca sunt un om corect și loial și responsabil. Nu fac lucruri de dragul de a fi făcute... Am învățat în fiecare zi cate ceva și mi-am împins tot mai departe limitele. Dar nu sunt nici mai mult nici mai putin decât ceea ce se vede cu ochiul liber și mintea deschisa. Și nici nu încerc sa fiu altfel sau altceva sau altcumva... Și nici nu îmi doresc asta. 
Am obosit. Atât sunt. Atât pot. Atât știu.

43

Astazi - iti scriu din nou. Pentru ca, astazi e ziua ta. Si pentru ca vreau sa asez pe hartie, intr-o oarecare ordine, gandurile ce duc spre tine, gandurile despre noi, dar pe care nu reusesc sa ti le spun. Ori nu ma pricep sa o fac. Nici nu am incercat. Poate pentru ca imi spun ca le stii. Si cred ca le stii. Dar...sunt ganduri ce trebuie spuse. Si auzite.
E ciudat cum ne-am obisnuit sa celebram trecerea vietii peste noi. Ne bucuram ca...imbatranim. An dupa an, sarbatorim ...timpul tot mai putin ce ne ramane, cel care nu a devenit inca "prea tarziu"... Sau...am putea spune ca sarbatorim, de fapt, anul petrecut alaturi de cei dragi. Toate momentele frumoase, fiecare lucru marunt ce ne-a adus, chiar si numai pentru o clipa, fericirea. Sarbatorim ceea ce ne-a facut sa ne simtim vii, sarbatorim viata, nu trecerea ei!
Astazi e ziua ta. Imi doresc sa stii cat de important esti pentru mine. Si sa intelegi ca, desi nu suntem acolo unde ne-am dorit ori am crezut ca vom ajunge atunci cand, copii fiind, am ales drumul acesta, in doi, suntem impreuna.
Ma faci sa rad. M-ai facut si sa plang. Si...nu doar de fericire. Te admir si te ador si cred in tine si ma mandresc cu tine. As vrea sa te vezi prin ochii mei, pentru o clipa doar, si sa incepi - nu e deloc tarziu - sa ai incredere in tine!
Si cred ca asta este urarea mea, astazi, de ziua ta: sa ai incredere in tine! Asa vei intelege de ce...am nevoie de tine ca sa pot respira!

La multi ani, iubire!

0722283113

Ma surprind uneori cautand numarul tau in agenda telefonului. Chiar  daca il mai stiu pe de rost... Il caut si, atunci cand il descopar, ma simt invaluita intr-un fel de imbratisare calda, placuta, linistitoare. O senzatie greu de descris, de..."inca aici"...
Astazi, te-am cautat din nou... Am atins, cu un gand parca doar soptit, semnul ce altadata imi aducea glasul tau "la capatul celalat al firului"... As fi avut nevoie de o clipa, o singura clipa in care sa-ti spun despre noi. Si....inca o clipa - sa te intreb...sa ma asigur ca stiti...
Cu ce sa incep? Iubirea ta "nomber oan". Ai plecat inainte sa-l fi vazut licean. Acum, a terminat clasa a XI-a. Isi doreste sa faca medicina. Este un copil bun, cu acelasi suflet mare, cu aceeasi privire care nu poate sa-mi ascunda nimic. Zilele trecute, vorbind despre tine, i s-au umplut ochii de lacrimi. De tristete si dor si revolta si neputinta...
Gheorghita - iubirea "numaru doi". Copilul frumos, la fel de fara astampar, iubitor si pus pe sotii. Imi reprosez de multe ori faptul ca nu sunt langa ea atat cat as vrea sa fiu. Ca nu o ascult, ca nu ii ofer atentia de care stiu ca are nevoie. Sunt mandra de ea, de tot ceea ce reuseste singura, de omul frumos in care se transforma, clipa de clipa. Cu toata incapatanarea ei! (nu, asta nuu s-a schimbat!!!)
"Numarul trei"? Minunea trimisa de mama, sa ne aline durerea si dorul de ea... Poti crede ca, la toamna incepe scoala? Da...atat de mult ai lipsit... Cand ma gandesc ca nu ai apucat nici sa il duci la gradinita... Este combinatia perfecta intre Danut si Corina. Si...bineinteles, cu o bucatica, si ea perfecat, din "tusa"! Surprinde mereu cu blandetea si iubirea si caldura lui. Cu nazdravaniile pentru care nu te poti supara. Si, chiar daca te superi... Sfarsesti oricum prin a-l adora. Pentru ca nu exista alta cale!
Noi, cei care ar fi trebuit sa fim de fapt "numarul unu" si "numarul doi"? Suntem la fel. Putin mai...carunti. Dar...la fel. Danut e omul al carui ajutor il primesc fara sa fie nevoie de explicatii. Este omul care ma sustine neconditionat si care ma iubeste si m-ar iubi pana la capatul pamantului. Si stiu ca simte si el la fel despre mine. Avem fiecare langa noi sufletele care ne completeaza, tocmai pentru ca sunt atat de diferite...
Si, noi toti suntem familia frumoasa pe care o sti, pe care voi ne-ati invatat cum sa o avem si cum sa o pastram. Oricat de greu pare uneori....
Vezi, tati? Cat de multe lucruri ti-as fi putut spune intr-o clipa doar!?!!
O lacrima ce se prelingea pe obraz m-a facut sa ridic degetul de pe touchscreen-ul telefonului, pentru a o sterge... Si toate cuvintele pe care ti le-as fi spus tie...s-au transformat, pe rand, in lacrimi si, planse, le simt umplandu-mi sufletul, ca-ntr-un strigat de dor si nestinsa tristete.

Mi-e dor de tine, tati! Nespus de dor de tine! Va iubim mult! Imbratiseaz-o pe mami!

Bani (cu un singur i)

Trebuie sa insemne ceva de vreme ce totul se invarte in jurul lor.
Timpul inseamna bani. Clasele sociale se stabilesc in functie de ei. Ne alegem prietenii sau suntem alesi - dupa marimea buzunarelor. Puterea si curajul si increderea in sine - sunt apanajul celor bogati. Financiar vorbind. Frustrari si reprosuri si despartiri - de foarte multe ori sunt legate de bani. De lipsa lor. Sau de teama de a-i pierde.
Traim o viata masurand totul cu ei. Pretinzand amar ca ei sau lipsa lor ne-au adus ori ne-au cauzat fericirea sau...nefericirea.
Bogati ori saraci - suntem toti la fel: ne este sufletul gol de adevarate valori. Ne irosim tanjind dupa ceea ce credem ca nu avem si ajungem prea tarziu sa ne dam seama ca am avut, de fapt, totul. Fiecare dintre noi.
Traim o viata cantarita, clipa de clipa, in bani. Fara ca ei sa ne poata cumpara in ultima clipa, inca o clipa macar! Fără sa poată spala gustul sarat al cuvintelor ce nu au avut timp ori nu au stiut sa se vorbească.

Cosmina

....este omul acela pe care il intalnesti absolut intamplator. Nu faci parte din lumea lui tot asa cum nici el nu face parte din a ta. Nu este vorba aici despre "lumi" ca si clasa sociala. Ci despre faptul ca nu sunteti prieteni din copilarie, nici colegi de serviciu; nu iesiti la cumparaturi sau la un film, nu petreceti sarbatorile impreuna, poate nici macar nu ii cunosti familia.

....si cu toate astea - e omul acela care iti lumineaza (desi puteam sa spun la fel de bine si inveseleste, ori coloreaza) - intr-un fel in care nu o face nimeni altcineva - zilele acelea in care esti dezamagit de tot si de toate; zilele acelea in care parca nimic nu iti iese cum ai vrea, cand te indoiesti de tine si nu iti doresti decat sa ajungi acasa si sa-ti ingropi lacrimile in perne.

....este omul care iti aduce zambetul - nu pe buze ci direct in suflet. Si o face cu un simplu gest, sau gand sau cuvant. Incredibil de sincer. Si de firesc. 

.... omul acela care te face sa iti spui ca meriti sa ti se intample lucruri frumoase; ca nu esti atat de rau sau gresit cum ai ajuns sa crezi ca esti...

....omul acela de la care te incarci cu optimism si energie si pofta de viata. 

....omul pe care il vezi privind mereu inainte, mereu increzator in el si in cei din jur, chiar daca viata lui nu a fost lipsita de greutati sau incercari.

....este omul acela minunat care-mi transforma, din cand in cand, cuvintele ce stiu doar sa planga in lacrimi ce invata soptit, sa vorbeasca.

Fără repetiții...

Destul de târziu ne dăm seama că timpul chiar trece peste noi cam prea repede... Nu ne lasă răgazul pentru a da valoarea meritată fiecărei clipe. De a înțelege exact sensul fiecărei întâmplări, rostul vreunui eșec, puterea cuvintelor ce de prea multe ori rănesc, ireversibilitatea alegerilor pe care le facem. Depășiți de tehnologie întindem în zadar mâna sperând că vom putea pipăi cu vârful degetelor butonul de "repeat".
Viața se trăiește pe repede-nainte. Fără repetiții. Fără simulări. Fără meditații.
Trecem de copilărie, adolescență și tinerețe și  ne trezim adulți, prea copleșiți de griji, nepregătiți să înfruntăm realitatea, obosiți de drum, refuzând să-i acceptăm sfârșitul. Și ne întoarcem atunci spre copiii noștri, încercând să le dictăm visele, crezând absurd că putem îndrepta prin ei propriile noastre neîmpliniri.
Înțeleg acum nevoia mamei de a-mi spune cu ce să mă îmbrac, cum să trec strada, cum să privesc oamenii, unde să-mi ascund lacrimile, când să închid o ușă, cum să tac, ce să iubesc... Și, asta nu atunci când învățam să fac primii pași. Ci atunci când îi învățam eu primii pași pe copiii mei...
O regăsesc astăzi pe mama în fiecare cuvânt sau gest sau privire cu care dezaprob alegerile copiilor mei. În fiecare încercare de a le spune eu ce culoare are fericirea. În toate momentele în care îi dojenesc atunci când ar trebui doar să îi iau de mână numai ca să înțeleagă că, orice ar fi, le sunt alături dacă au nevoie de un punct de sprijin.

Viața se trăiește pe repede-nainte. Fără repetiții...