Nu e rău, cred, să ne oprim
uneori din fuga asta nebună căreia am fost învățați să îi spunem viață și să
privim în urmă la cei care am fost ori am fi vrut să fim.
Am știut oare să râdem cu sufletul, să iubim, să ne
facem vise, să le împlinim, să plângem, să credem, să înțelegem puterea unui
cuvânt, miracolul dintr-un zâmbet și rostul tăcerilor? Sau ne vom da seama cum,
tot mai încrâncenați în
ambiții și țeluri mărețe, uităm să fim buni, să iertăm, să înțelegem, să
dăruim, să privim spre cer...să trăim... Ne amăgim, spunându-ne că, pentru
toate astea avem ziua de mâine, fără să ne gândim că ar putea fi prea târziu...
E important, atunci când tragem linie, să nu uităm că e
imposibil să îi mulțumim pe toți cei care, într-un fel sau altul, apar lângă
noi, constant ori numai episodic, oameni ce fac parte din familia noastră, pe
care îi purtăm și ne poartă, la rândul lor, în gând, colegi, cunoscuți, prieteni
- reali sau...virtuali.
Vom vedea că am dezamăgit - și nu doar o dată - pe cei
la care țineam cel mai mult și am fost dezamăgiți, la rândul nostru, de oameni
ce nu credeam că ne-ar putea răni. Am certat pe cine nu trebuia, am iubit pe
cine nu merita, am înțeles greșit un gest sau un cuvânt, am tăcut atunci când
trebuia să urlăm, am sfărâmat vise - ale noastre sau ale altora, am pierdut
speranțe. Să nu ne judecăm însă, prea aspru. Până la urmă - am luptat pentru o
idee, am iubit necondiționat, am privit și am ascultat, am făcut alegeri în
care am crezut, am clădit vise, am mers până la capăt în fiecare speranță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu