Ele

           Azi - cuvintele mele nu se vor plânge. Se vor auzi clar și răspicat. Pentru că poartă în ele atât de multă iubire, recunoștință, admirație, dor - emoții amestecate printre gânduri dezordonate pe care încerc să le așez cuminți, în ungherele sufletului. Azi, ele - cuvintele - vor fi despre ele - femeile din viața mea.

           Mămica mea. Cel mai drag chip. Cel mai cald zâmbet. Cea mai fină mângâiere. Cel mai discret parfum. Cea mai sinceră iubire. Infinită și necondiționată. Cel mai dedicat om. Cel mai corect. Cel mai demn. Cea mai amară tristețe. Cel mai puternic dor.

           Nu știu dacă am spus, atunci când puteai să mă auzi: "Mulțumesc, mami!"?!! Și acum cred că ..."ești prea sus să mă mai auzi"...

           Mulțumesc, mami! Pentru omul simplu care sunt. Omul care crede în oameni, care iubește poezia, care adoră să dăruiască. Omul care greșește și dezamăgește și pierde și cade. Omul care iartă, care învață, care se ridică și o ia de la capăt pentru că speră și crede și iubește.

           Te iubesc, mami! Și te aștept, de când ai plecat, în orele în care ar trebui să visez. Și te caut trist, în fiecare floare cu nume de lacrimă. Și te simt, atunci când am cea mai mare nevoie de o mângâiere. Și-ți primesc surâsul, după ploile grele ce-mi răscolesc sufletul, de undeva, de la marginea unui curcubeu.

           Doamna învățătoare. Răbdare și înțelepciune. Dăruire și blândețe.

           Omul care a crezut în mine și care a știut când să mă încurajeze, cât să mă dojenească, cum să mă îndrume. Omul care a știut să iubească la fel atâtea și atâtea generații de copii.

          

           Delia. Prietena mea din copilărie. Prietena mea de acum. De peste...atâția și atâția ani...

           Apari în cele mai dragi amintiri în alb și negru sau color, cu jocurile copilăriei trăite atât de intens, cu supărări și împăcări, cu planuri și ambiții adolescentine, cu gânduri mature de ...oameni mari...

           Dumnezeu - cel care este ori nu - sau viața sau...pur și simplu alegerile pe care fiecare dintre noi le-a făcut, ne-au purtat în timp atât de departe una de alta! Dar ai fost lângă mine în cele mai frumoase momente și te-am simțit, ștergându-mi lacrimile atunci când nu aveam puterea să o fac eu.

           Mulțumesc, Delia! Pentru faptul că ai rămas o prezență firească și atât de discretă în viața mea!

           Raluca. Mai întâi colegă de facultate. Și mai târziu - fină. Dar întotdeauna prietenă.

           Un om extraordinar de senin. Care zâmbește cu privirea și cu sufletul. Un om puternic și sensibil deopotrivă, un om ambițios, crescut în credință și iubire.

           Mulțumesc, Raluca! Pentru că ...m-ai ales...

           Sofia. Prietena mea. Un om  "construit" după ...formula pe care, cred eu, o are "prietenia".

           Un prieten știe să asculte. Un prieten știe când sufletul tău suportă o dojană sau când are mare nevoie de un surâs. Un prieten te învață și, la rândul lui învață de la tine. Un prieten crede în tine, chiar și atunci când tu nu o mai faci. Un prieten știe când în spatele unui zâmbet ascunzi o lacrimă și când lacrimile tale sunt strigăte de fericire. Un prieten rămâne lângă tine oricât de diferit priviți oamenii, cerul sau un eveniment oarecare. Un prieten nu pleacă. Un prieten te iartă.

           Mulțumesc, Sofia! Pentru că, orice ar fi fost - nu ai plecat!

           Marika. Mătușa mea. "Sufletul curat cu care nu am mai vorbit de foarte mult timp pentru singura lui vină de a avea glasul mamei"...
            ... Înțelegi?
           Te iubesc! Și-mi doresc - chiar dacă gândul meu poate să pară egoist - să fii! Pentru cât mai mult timp. Chiar dacă nu te văd, chiar dacă nu te sun. Te știu acolo. Și ești a noastră. Și noi toți - suntem ai tăi.
          Mulțumesc, Marika! Pentru că în sufletul tău sfărâmat de atât de nedreaptă durere - ai păstrat loc pentru noi! 

           Corina. Nu știu ce te-a adus în viața noastră sau cine - dar știu de ce! Cu tine e foarte ușor să spun "te rog", "mulțumesc", "îmi pare rău" cu tine e foarte ușor să zâmbesc atunci când sunt fericită ori să plâng - când sufletul mi-e trist. E atât de simplu să fiu "eu"!

           Mulțumesc, Corina! Pentru că ai fost...acolo...atunci... Pentru că ești lângă Dănuț. Pentru Vlad. Pentru copilul frumos și matur care ești. 

         Ana mea. Aș vrea să rămână copilul de acum. Sau...măcar să privească mereu viața prin ochi de copil. Să râdă atunci când e supărată, să plângă de fericire, să nu uite să viseze, să spere și să iubească!

         Te-am învățat să mergi - m-ai învățat să mă joc; te-am învățat să vorbești - m-ai învățat să tac; te-am învățat să privești oamenii - m-ai învățat să cred în ei; te-am învățat să îndrăznești - m-ai învățat să râd. Mai am atât de multe lucruri să te învăț și atât de multe - pe care să le învăț de la tine.

         Mulțumesc, fetița mea! Pentru că mă ierți ori de câte ori te cert atunci când ar trebui doar să te iau în brațe! Pentru că mă iubești. Și pentru că te iubesc atât!

          

Dragobete

A venit (din nou) acea zi în care ne amintim că (ar trebui să) iubim! Nu contează pe cine sau ce. Nu are importanță cât sau cum. Iubim! Un om, un gând, o ideea, un drum, o așteptare, o întrebare, un vis...Toți (trebuie să) avem ceva de iubit. (Doar) Azi! De mâine ne întoarcem la viața noastră plină de atât de multe alte lucruri încât...cine va mai avea timp să iubească?!

Iubire de-o zi - ce umple tarabe cu inimi de pluș ori catifea, risipă de flori și felicitări tipizate pentru suflete diferite.

MayBeLove

           Ai intrat în viața mea fără să te caut, fără să te cunosc, fără ca măcar să mă fi gândit vreodată că mi se va putea întâmpla și mie... Ai apărut pur și simplu și ai schimbat totul într-o clipă.

           Nu am crezut că voi putea urâ atât cât te-am urât pe tine. Nu știam că ochii mei vor putea plânge atât cât au plâns din cauza ta. Nu-mi doream decât să mă trezesc din pustiul și îndoiala și durerea pe care numele tău mi le-a sădit în suflet.

           M-am complăcut pentru prea mult timp într-o stare de amorțeală - nu știu dacă a minții sau a sufletului - și te-am condamnat pe tine pentru neputința mea de a mă ridica și de a merge mai departe. Luptând pentru ceea ce conta pentru mine, lăsând în urmă noroiul, vindecându-mi rănile.

           Nu te-am iertat și nici nu am nevoie să o fac. Doar că nu te mai urăsc. Și, într-un fel absolut absurd, îți sunt recunoscătoare.

           Fără tine nu aș fi înțeles că suntem doar stăpânii propriei noastre vieți. Nimic și nimeni altcineva nu ne aparține. Pornim în călătorie singuri și o sfârșim, de cele mai multe ori - tot singuri. Puțini sunt cei care au norocul să împartă ritmul pașilor de peste zi și stelele din miez de noapte - cu altcineva, o viață întreagă.

           Fără tine nu aș fi învățat că iubirea poate să fie puternică și adevărată chiar și atunci când ajungi să-i cunoști slăbiciunile.

           Fără tine nu aș fi știut cum să trăiesc atât de intens fiecare clipă ce transformă pașii de azi în amintiri împărțite la doi.

           Fericirea pe care azi am regăsit-o e "vinovată" de puterea de a vorbi despre tine. Pentru prima și ultima oară. Și, mai spun doar atât: sper să îți găsești echilibrul și fericirea, fără să fie nevoie să treci prin durerea cumplită de a urâ o ... "cealaltă femeie"...

          

           

Un ceva ... cu zâmbetul pe buze

             Să scriu..."un ceva cu zâmbetul pe buze!" E darul pe care am promis să-l fac cuiva...

            Trebuie să recunosc că, oricât de ușor îmi e să scriu uneori, nu știu dacă voi  reuși să creionez conturul unui zâmbet din cuvinte ce știu doar să plângă. Și asta nu pentru că aș fi un om trist. Sau nefericit. Deși cred că asta trasmit de cele mai multe ori. Nu întotdeauna scriu despre ceea ce am trăit ori despre ceea ce simt. Uneori mă joc. Dar am  nevoie de o stare anume să pot scrie. Și, nu știu de ce, fericirea nu mă inspiră.

            Am rătăcit, poate prea multă vreme, căutând să înțeleg lucruri sau gesturi, renunțări sau plecări ce nu au nicio legătură cu logica. Și nu am făcut decât să mă îndepărtez alergând de mine și să mă pierd în amintiri înrămate demult.

            Dar m-am oprit din alergat și am învățat să disting din nou formele fericirii, toate culorile ei și parfumul, fiecare atingere timidă, gânduri îndrăznețe, priviri și șoapte ce nu pot să doară. Amintirile nu mai au gust de eroare și speranța nu mai e doar un cuvânt dificil.

            Sunt azi aici, mai puternică decât am fost vreodată tocmai pentru că ieri m-a durut fiecare minciună și fiecare trădare și fiecare dezamagire și toate cuvintele pe care n-am știut să le spun și toate gesturile pe care nu le-am înțeles și renunțările și plecările. Mai presus de orice...plecările...

            Nu am lângă mine foarte mulți oameni dar îi am exact pe aceia pe care mi i-am dorit mereu și care au fost întotdeuna aici și care - atâta timp cât este vorba despre alegeri - nu vor pleca.

            Eșec total darul meu. Și asta - pentru că nu am reușit încă să-mi învăț cuvintele care până acum au știut doar să plângă - cum să zâmbească!           


           Nu cu mult timp în urmă scriam asta:
           Ciosvârte de vis. Firimituri de taine din gânduri doar de mine știute. Amintiri înrămate. Tandrețuri prăfuite. Pași ce-au plecat. Parfumuri putrezite. Ambiții uitate. Nimicuri neînțelese. Drumuri pierdute. În urma lor - suflet gol. Îl declar nul. (Mica publicitate)

           Ei...trebuie să recunosti, dragă prietene, că am evoluat. Și ar fi bine să o faci...cu zâmbetul pe buze!

Respect!

         ... Se întâmplă din nou să vorbim într-o zi, despre oameni ce nu mai sunt, mai mult decât am făcut-o atunci când erau printre noi ...

         Am fi putut să o cunoaștem pe Aura atunci când pașii ei prin viață, lupta și ambiția și altruismul și dăruirea și blândețea, copilul frumos și femeia puternică din ea - puteau să fie modele pentru mulți dintre noi. Numai că, astfel de modele nu vând, nu cresc rating-ul, nu aduc în viețile noastre pustiite de orice valori, senzaționalul!

         A trebuit să plece, mult prea devreme, îngrozitor de nedrept - pentru ca numele ei să-și facă loc în pagini de ziar și emisiuni tv. În ce ne-a transformat "criza" asta din care nu putem sau nu știm sau nu vrem să ieșim? Criza din sufletele noastre împietrite, triste, încarcerate în ambiții false și țeluri fără sens. Criza de adevărate modele și valori.

         ... Și se vor face iar anchete și iar comisii și iar vină și vinovați, reproșuri și regrete ce vin iar prea târziu ... Revolta se va stinge în spatele unor promisiuni ce se vor stinge și ele... Și noi toți vom uita. Până data viitoare...

         Îmi vin în minte o grămadă de gânduri ce se transformă trist în cuvinte care se plâng, nu se vorbesc...

       ...Drum lin printre stele, copil frumos!

       ... Respect!

        

Zero-uri pentru o minune...

          "Minunile se întâmplă în fiecare zi. Azi a venit pe lume nepoțelul meu, Gabriel Andrei. Să crești mare, pui mic! Cuca te iubește!"

           Asta posta, cu puțin timp în urmă, pe "pagina de socializare" , cineva foarte drag mie...

           Toată bucuria și speranța și dragostea pe care o astfel de minune le aduce cu ea s-au transformat, în doar câteva zile, în revoltă și indignare și durere și deznădejde și neputință și iarăși revoltă și iarăși neputință.

           Gabriel Andrei e bolnăvior și inimioara lui - nu are nevoie de o minune ca să poată bate cu putere. Pentru ca el să crească mare, să învețe ce sunt cuvintele, de ce iubim stelele, spre ce curg lacrimile, de ce rând copiii, de unde vin - noaptea - visele, de ce le alungă lumina - nu este nevoie de o minune. Ci de ...omenie.

           Dar cum să le spui părinților lui că...e criză? Pentru că cineva trebuie să le spună...E criză, oameni buni și...nu în buzunare! E criză în sufletele noastre. Suflete împietrite de graba cu care trecem unii pe lângă alții, preocupați de propriile nevoi, de propriile dorințe, de propriile mofturi... Călcăm în picioare tot ceea ce ar trebui să ne definească , tot ceea ce ne îndreptățea, cândva, să spunem despre noi că suntem "ființe superioare"...

           Citând din memorie o definiție din dicționar, omul ar trebui să fie o ființă superioară, socială, caracterizată prin gândire, inteligență, poziție verticală a corpului, mâini libere și apte de a efectua mișcări fine, creierul deosebit de dezvoltat... (Asta dacă nu a născocit cineva între timp o definiție adaptată zilelor noastre...Una mai..."trendy"... Poate au schimbat și cuvântul... Sau, poate l-au scos de tot din dicționar...).

          

http://www.youtube.com/watch?v=o0O05TVopwY

           Nu mai am timp să plâng cuvinte fără sens... Viața lui Andrei - se va măsura în zile sau ani în funcție de zero-urile adăugate de părinții lui încercării disperate de a defini (aici cu sensul de a contura, de a scoate în evidență) omenia, în suflete demult împietrite.

          

           

Actori fără diplomă

            Ne prefacem că suntem. Ne prefacem că știm. Ne prefacem că vrem. Ne prefacem că râdem. Și că luptăm. Ne prefacem că simțim. Ne prefacem că vorbim. Ne prefacem că ascultăm. Hmm...și că înțelegem. Ne prefacem că iubim. Ne prefacem că toate astea ne fac fericiți.

            Și uităm să trăim. Uităm să învățăm.Uităm să ne bucurăm. Uităm să dăruim. Și să mulțumim. Uităm cum se plânge. Uităm când se tace. Uităm să așteptăm. Uităm să mai credem. Nu știm să sperăm. Nu înțelegem cuvintele. Nu privim stelele. 

            Suntem actori fără diplomă ai unei vieți despre care cuvintele n-ar trebui să plângă. Ci să vorbească.

            Eu?!

            Uneori cred. Uneori vreau. Uneori simt. Uneori lupt. Uneori râd. Uneori plec. Uneori tac. Uneori strig. Uneori aștept. Uneori iert. Uneori uit. Uneori cad. Uneori pierd. Uneori plâng. Uneori pot. Uneori alerg. Uneori iubesc. Uneori renunț. Câteodată mă vezi!