Nu renunțați la vise

      Sunt vise la care am renunțat ori care s-au stins, treptat pentru că "ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată." Nu e nimic greșit în a renunța la un vis...Renunți pentru că nu mai crezi în el. Ai încercat să îl transformi, ți-ai dorit asta, ai luptat, ai investit gânduri și speranțe. Dar ai ajuns într-un moment în care îți dai seama că...n-a fost să fie...

     Nu am greșit lăsându-le să se stingă ci neumplând golul lăsat de ele. Am greșit pentru că, renunțând la un vis nu am început să cred în altul nou...

     Privind în urmă, spre tot ceea ce nu am trăit, îmi spun că ... poate...așa a fost dat să fie... Greșit, atunci când este vorba despre viață... Viața e făcută din alegeri. Nimic din ceea ce trăim nu se întâmplă numai pentru că trebuia să se întâmple ci pentru că noi am ales așa. Nu alegem întotdeauna ceea ce ne dorim. Sau ceea ce am ales nu este întotdeauna ceea ce am sperat. Dar câtă vreme este vorba despre alegeri, este vorba despre viață. Și asta e tot ce contează. Ceea ce nu ține de alegeri - este sfârșitul. Pentru că...așa e dat să fie!

    Azi, copiilor mei le-aș spune doar atât: nu renunțați la vise! Credeți în visele voastre și luptați pentru ele. Pentru fiecare în parte. Să vă bucurați pentru cele împlinite - vă vor ajuta să vă faceți altele noi; nu vă lăsați doborâți de eșecuri - fără ele n-ați învăța să vă ridicați mai puternici, de fiecare dată.

Zaraza (a lui Ruse)

         

         De mult, de foarte mult timp nu am mai citi cu atâta nesaț o carte. Și tot la fel, nu mai știu de când, cuvintele altcuiva nu au mai reușit să-mi adune bucurii și tristeți laolaltă, amintiri și doruri și regrete și, într-o oarecare măsură - chiar dacă nejustificată - mândrie.

         Să scrii despre Cristian Vasile într-o lume în care puțini sunt cei care își mai amintesc plăcile de vinil, să vorbești despre muncă și talent și dăruire, despre prietenie și credință și principii în vremurile astea în care oamenii nu mai au timp de astfel de lucruri..." mărunte", preocupați să adune valori în buzunare golindu-și sufletele, să faci promisiuni grele și să speri că vei putea să le respecți - nu știu dacă se le numesc, pe toate astea, curaj sau (fără supărare) inconștiență?!

         Nu știu care va fi reacția cititorilor. Nu știu dacă vor fi mulți sau puțini. Tineri sau mai puțin tineri. Dar sper să fie citită. Pentru că merită să fie citită. Pentru parfumul ei. Și pentru lumea dintre coperți. Și pentru pasiunea cu care se trăia și se iubea. Pentru frumusețea poveștii. Pentru fantasticul ei. Și pentru patetismul (adorabil) al dialogurilor. Nimic vulgar, nimic scandalos, nimic comercial. Crâmpeie de viață prăfuită ce au acum șansa să își recapete strălucirea!

         Mulțumesc, Andrei Ruse! Pentru că ai îndrăznit să îți dorești să îl găsești pe Cristian Vasile. De fapt, nu știu exact dacă tu l-ai găsit pe el sau ... el te-a găsit pe tine. Dar, cu siguranță, te aștepta!

Ele

           Azi - cuvintele mele nu se vor plânge. Se vor auzi clar și răspicat. Pentru că poartă în ele atât de multă iubire, recunoștință, admirație, dor - emoții amestecate printre gânduri dezordonate pe care încerc să le așez cuminți, în ungherele sufletului. Azi, ele - cuvintele - vor fi despre ele - femeile din viața mea.

           Mămica mea. Cel mai drag chip. Cel mai cald zâmbet. Cea mai fină mângâiere. Cel mai discret parfum. Cea mai sinceră iubire. Infinită și necondiționată. Cel mai dedicat om. Cel mai corect. Cel mai demn. Cea mai amară tristețe. Cel mai puternic dor.

           Nu știu dacă am spus, atunci când puteai să mă auzi: "Mulțumesc, mami!"?!! Și acum cred că ..."ești prea sus să mă mai auzi"...

           Mulțumesc, mami! Pentru omul simplu care sunt. Omul care crede în oameni, care iubește poezia, care adoră să dăruiască. Omul care greșește și dezamăgește și pierde și cade. Omul care iartă, care învață, care se ridică și o ia de la capăt pentru că speră și crede și iubește.

           Te iubesc, mami! Și te aștept, de când ai plecat, în orele în care ar trebui să visez. Și te caut trist, în fiecare floare cu nume de lacrimă. Și te simt, atunci când am cea mai mare nevoie de o mângâiere. Și-ți primesc surâsul, după ploile grele ce-mi răscolesc sufletul, de undeva, de la marginea unui curcubeu.

           Doamna învățătoare. Răbdare și înțelepciune. Dăruire și blândețe.

           Omul care a crezut în mine și care a știut când să mă încurajeze, cât să mă dojenească, cum să mă îndrume. Omul care a știut să iubească la fel atâtea și atâtea generații de copii.

          

           Delia. Prietena mea din copilărie. Prietena mea de acum. De peste...atâția și atâția ani...

           Apari în cele mai dragi amintiri în alb și negru sau color, cu jocurile copilăriei trăite atât de intens, cu supărări și împăcări, cu planuri și ambiții adolescentine, cu gânduri mature de ...oameni mari...

           Dumnezeu - cel care este ori nu - sau viața sau...pur și simplu alegerile pe care fiecare dintre noi le-a făcut, ne-au purtat în timp atât de departe una de alta! Dar ai fost lângă mine în cele mai frumoase momente și te-am simțit, ștergându-mi lacrimile atunci când nu aveam puterea să o fac eu.

           Mulțumesc, Delia! Pentru faptul că ai rămas o prezență firească și atât de discretă în viața mea!

           Raluca. Mai întâi colegă de facultate. Și mai târziu - fină. Dar întotdeauna prietenă.

           Un om extraordinar de senin. Care zâmbește cu privirea și cu sufletul. Un om puternic și sensibil deopotrivă, un om ambițios, crescut în credință și iubire.

           Mulțumesc, Raluca! Pentru că ...m-ai ales...

           Sofia. Prietena mea. Un om  "construit" după ...formula pe care, cred eu, o are "prietenia".

           Un prieten știe să asculte. Un prieten știe când sufletul tău suportă o dojană sau când are mare nevoie de un surâs. Un prieten te învață și, la rândul lui învață de la tine. Un prieten crede în tine, chiar și atunci când tu nu o mai faci. Un prieten știe când în spatele unui zâmbet ascunzi o lacrimă și când lacrimile tale sunt strigăte de fericire. Un prieten rămâne lângă tine oricât de diferit priviți oamenii, cerul sau un eveniment oarecare. Un prieten nu pleacă. Un prieten te iartă.

           Mulțumesc, Sofia! Pentru că, orice ar fi fost - nu ai plecat!

           Marika. Mătușa mea. "Sufletul curat cu care nu am mai vorbit de foarte mult timp pentru singura lui vină de a avea glasul mamei"...
            ... Înțelegi?
           Te iubesc! Și-mi doresc - chiar dacă gândul meu poate să pară egoist - să fii! Pentru cât mai mult timp. Chiar dacă nu te văd, chiar dacă nu te sun. Te știu acolo. Și ești a noastră. Și noi toți - suntem ai tăi.
          Mulțumesc, Marika! Pentru că în sufletul tău sfărâmat de atât de nedreaptă durere - ai păstrat loc pentru noi! 

           Corina. Nu știu ce te-a adus în viața noastră sau cine - dar știu de ce! Cu tine e foarte ușor să spun "te rog", "mulțumesc", "îmi pare rău" cu tine e foarte ușor să zâmbesc atunci când sunt fericită ori să plâng - când sufletul mi-e trist. E atât de simplu să fiu "eu"!

           Mulțumesc, Corina! Pentru că ai fost...acolo...atunci... Pentru că ești lângă Dănuț. Pentru Vlad. Pentru copilul frumos și matur care ești. 

         Ana mea. Aș vrea să rămână copilul de acum. Sau...măcar să privească mereu viața prin ochi de copil. Să râdă atunci când e supărată, să plângă de fericire, să nu uite să viseze, să spere și să iubească!

         Te-am învățat să mergi - m-ai învățat să mă joc; te-am învățat să vorbești - m-ai învățat să tac; te-am învățat să privești oamenii - m-ai învățat să cred în ei; te-am învățat să îndrăznești - m-ai învățat să râd. Mai am atât de multe lucruri să te învăț și atât de multe - pe care să le învăț de la tine.

         Mulțumesc, fetița mea! Pentru că mă ierți ori de câte ori te cert atunci când ar trebui doar să te iau în brațe! Pentru că mă iubești. Și pentru că te iubesc atât!

          

Dragobete

A venit (din nou) acea zi în care ne amintim că (ar trebui să) iubim! Nu contează pe cine sau ce. Nu are importanță cât sau cum. Iubim! Un om, un gând, o ideea, un drum, o așteptare, o întrebare, un vis...Toți (trebuie să) avem ceva de iubit. (Doar) Azi! De mâine ne întoarcem la viața noastră plină de atât de multe alte lucruri încât...cine va mai avea timp să iubească?!

Iubire de-o zi - ce umple tarabe cu inimi de pluș ori catifea, risipă de flori și felicitări tipizate pentru suflete diferite.

MayBeLove

           Ai intrat în viața mea fără să te caut, fără să te cunosc, fără ca măcar să mă fi gândit vreodată că mi se va putea întâmpla și mie... Ai apărut pur și simplu și ai schimbat totul într-o clipă.

           Nu am crezut că voi putea urâ atât cât te-am urât pe tine. Nu știam că ochii mei vor putea plânge atât cât au plâns din cauza ta. Nu-mi doream decât să mă trezesc din pustiul și îndoiala și durerea pe care numele tău mi le-a sădit în suflet.

           M-am complăcut pentru prea mult timp într-o stare de amorțeală - nu știu dacă a minții sau a sufletului - și te-am condamnat pe tine pentru neputința mea de a mă ridica și de a merge mai departe. Luptând pentru ceea ce conta pentru mine, lăsând în urmă noroiul, vindecându-mi rănile.

           Nu te-am iertat și nici nu am nevoie să o fac. Doar că nu te mai urăsc. Și, într-un fel absolut absurd, îți sunt recunoscătoare.

           Fără tine nu aș fi înțeles că suntem doar stăpânii propriei noastre vieți. Nimic și nimeni altcineva nu ne aparține. Pornim în călătorie singuri și o sfârșim, de cele mai multe ori - tot singuri. Puțini sunt cei care au norocul să împartă ritmul pașilor de peste zi și stelele din miez de noapte - cu altcineva, o viață întreagă.

           Fără tine nu aș fi învățat că iubirea poate să fie puternică și adevărată chiar și atunci când ajungi să-i cunoști slăbiciunile.

           Fără tine nu aș fi știut cum să trăiesc atât de intens fiecare clipă ce transformă pașii de azi în amintiri împărțite la doi.

           Fericirea pe care azi am regăsit-o e "vinovată" de puterea de a vorbi despre tine. Pentru prima și ultima oară. Și, mai spun doar atât: sper să îți găsești echilibrul și fericirea, fără să fie nevoie să treci prin durerea cumplită de a urâ o ... "cealaltă femeie"...

          

           

Un ceva ... cu zâmbetul pe buze

             Să scriu..."un ceva cu zâmbetul pe buze!" E darul pe care am promis să-l fac cuiva...

            Trebuie să recunosc că, oricât de ușor îmi e să scriu uneori, nu știu dacă voi  reuși să creionez conturul unui zâmbet din cuvinte ce știu doar să plângă. Și asta nu pentru că aș fi un om trist. Sau nefericit. Deși cred că asta trasmit de cele mai multe ori. Nu întotdeauna scriu despre ceea ce am trăit ori despre ceea ce simt. Uneori mă joc. Dar am  nevoie de o stare anume să pot scrie. Și, nu știu de ce, fericirea nu mă inspiră.

            Am rătăcit, poate prea multă vreme, căutând să înțeleg lucruri sau gesturi, renunțări sau plecări ce nu au nicio legătură cu logica. Și nu am făcut decât să mă îndepărtez alergând de mine și să mă pierd în amintiri înrămate demult.

            Dar m-am oprit din alergat și am învățat să disting din nou formele fericirii, toate culorile ei și parfumul, fiecare atingere timidă, gânduri îndrăznețe, priviri și șoapte ce nu pot să doară. Amintirile nu mai au gust de eroare și speranța nu mai e doar un cuvânt dificil.

            Sunt azi aici, mai puternică decât am fost vreodată tocmai pentru că ieri m-a durut fiecare minciună și fiecare trădare și fiecare dezamagire și toate cuvintele pe care n-am știut să le spun și toate gesturile pe care nu le-am înțeles și renunțările și plecările. Mai presus de orice...plecările...

            Nu am lângă mine foarte mulți oameni dar îi am exact pe aceia pe care mi i-am dorit mereu și care au fost întotdeuna aici și care - atâta timp cât este vorba despre alegeri - nu vor pleca.

            Eșec total darul meu. Și asta - pentru că nu am reușit încă să-mi învăț cuvintele care până acum au știut doar să plângă - cum să zâmbească!           


           Nu cu mult timp în urmă scriam asta:
           Ciosvârte de vis. Firimituri de taine din gânduri doar de mine știute. Amintiri înrămate. Tandrețuri prăfuite. Pași ce-au plecat. Parfumuri putrezite. Ambiții uitate. Nimicuri neînțelese. Drumuri pierdute. În urma lor - suflet gol. Îl declar nul. (Mica publicitate)

           Ei...trebuie să recunosti, dragă prietene, că am evoluat. Și ar fi bine să o faci...cu zâmbetul pe buze!

Respect!

         ... Se întâmplă din nou să vorbim într-o zi, despre oameni ce nu mai sunt, mai mult decât am făcut-o atunci când erau printre noi ...

         Am fi putut să o cunoaștem pe Aura atunci când pașii ei prin viață, lupta și ambiția și altruismul și dăruirea și blândețea, copilul frumos și femeia puternică din ea - puteau să fie modele pentru mulți dintre noi. Numai că, astfel de modele nu vând, nu cresc rating-ul, nu aduc în viețile noastre pustiite de orice valori, senzaționalul!

         A trebuit să plece, mult prea devreme, îngrozitor de nedrept - pentru ca numele ei să-și facă loc în pagini de ziar și emisiuni tv. În ce ne-a transformat "criza" asta din care nu putem sau nu știm sau nu vrem să ieșim? Criza din sufletele noastre împietrite, triste, încarcerate în ambiții false și țeluri fără sens. Criza de adevărate modele și valori.

         ... Și se vor face iar anchete și iar comisii și iar vină și vinovați, reproșuri și regrete ce vin iar prea târziu ... Revolta se va stinge în spatele unor promisiuni ce se vor stinge și ele... Și noi toți vom uita. Până data viitoare...

         Îmi vin în minte o grămadă de gânduri ce se transformă trist în cuvinte care se plâng, nu se vorbesc...

       ...Drum lin printre stele, copil frumos!

       ... Respect!