15 august

      Nu știu de ce, în mintea mea, sărbătorile astea cu semnificații religioase ar trebui să scoată ce e bun din oameni, ar trebui să îi aducă împreună, oricât de diferiți sunt, oricât de diferit simt, gândesc, vorbesc, oricât de diferit privesc spre cer... Diferit nu înseamnă neapărat greșit. Și greșit nu înseamnă întotdeauna ceva de condamnat, de arătat cu degetul, de judecat, de pus la colț...

        A sărbători sau nu ziua numelui azi, de "adormire"? Felul în care ne situăm de o parte sau de alta, ține de tradiții, de educație, de credință sau necredință, de informare sau...ignoranță. Ce e drept și ce nu? Ce e corect și ce e greșit? Cine în cine aruncă piatra?

        Copil fiind, nu înțelegeam de ce era "mare" sărbătoarea legată de moarte și "mică" - cea legată de viață. De ce e mai "importantă" plecarea în lumea de dincolo decât venirea pe lumea asta... Explicația pe care am primit-o nu avea să mă lămurească atunci și, dată fiind educația pe care am primit-o și, poate, ignoranța mea - nu a reușit să mă lămurească nici în ziua de azi... "Nu e moarte - mi s-a spus - e adormire, e înălțare la cer, trecerea la cele sfinte! E o zi - nu a tristeții, nu a lacrimilor ci a speranței și a credinței".  Adormirea nu înseamnă moarte ci încununarea vieții, a iubirii și a credinței.

        Peste ani, în mintea mea a rămas gândul că pe 15 august îi sărbătorim pe cei vii și îi pomenim pe cei morți. Pentru că viața și moartea nu se exclud. Ele se completează. Închid și deschid un cerc (care-l deschide și care-l închide?).

        De fapt, tot ceea ce vreau să spun este: "să ne trăiți cu numele!" Marii și Mărioare, Marini și Mariani - din lumea de "dincoace" sau de "dincolo". Dincoace de cuvinte, dincolo de lacrimi...

       Aștept pietrele...

Exercitii de respirație

Respirăm aer. Respirăm ploaie. Respirăm  timp. Respirăm  lumină. Respirăm  iubire. Respirăm  vise. Respirăm tristeți.

Respirăm. Dintotdeauna. Din prima clipă. Fără să ni se spună cum. Fără să ni se ceară. Fără vreo demonstrație. Fără pregătire. Respirăm pentru că nu știm altă cale.

Am trăit întotdeauna cu senzația ca aerul meu ești tu. Că am nevoie de tine ca să pot respira. Chiar dinainte de a te fi întâlnit. Respiram datorită faptului că existai. 

Acum  - sunt gânduri care duc spre tine ce mă sufocă. Și-mi caut disperată aerul pe care să-l pot respira. Pe care să-l știu respira. Aerul - care să mă ducă dincolo de tine. Spre mine.

Nu știu cum dar...trebuie să învăț să respir.  Și, poate că atunci când aerul proaspăt  îmi va umple  plămânii, cuvintele mele vor înceta să mai plângă.

Inspir. Expir. Inspir. Expir...Inspir...

Selfie

     Să caut lumina potrivită, unghiul corect și decorul în care să pot să mă arăt pe mine.

Eu, fără umbre - sau poate doar acolo unde se cer. Eu - pe-de-a-ntregul, fără nimic ascuns. Eu - acolo unde întind mâna și mă întâlnesc...pe mine. Eu. Nu aici. Nu acum. Atunci. Departe. Undeva. Altcândva. Demult.

     Selfie!

   

    

     Un chip oarecare. Pierdut în mulțime. Un om - ca oricare altul. Plămădit din dorințe. Și așteptări. Și lupte. Ale lui și ale altora. Din eșecuri. Și împliniri. Din greșeli. Din așteptări. Și regrete.

     Se vede clar fiecare rid. Nu-mi va ghici nimeni drumurile.

     Și firele albe (când or mai fi apărut atâtea?). Gândurile rămân ale mele.

     Un zâmbet - se distinge discret. Nu veți ști ce ascunde.

     Privirea - ar vrea să spună ceva. Dar cuvintele știu doar să plângă. Nu se vorbesc. 

     Delete...

Nu renunțați la vise

      Sunt vise la care am renunțat ori care s-au stins, treptat pentru că "ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată." Nu e nimic greșit în a renunța la un vis...Renunți pentru că nu mai crezi în el. Ai încercat să îl transformi, ți-ai dorit asta, ai luptat, ai investit gânduri și speranțe. Dar ai ajuns într-un moment în care îți dai seama că...n-a fost să fie...

     Nu am greșit lăsându-le să se stingă ci neumplând golul lăsat de ele. Am greșit pentru că, renunțând la un vis nu am început să cred în altul nou...

     Privind în urmă, spre tot ceea ce nu am trăit, îmi spun că ... poate...așa a fost dat să fie... Greșit, atunci când este vorba despre viață... Viața e făcută din alegeri. Nimic din ceea ce trăim nu se întâmplă numai pentru că trebuia să se întâmple ci pentru că noi am ales așa. Nu alegem întotdeauna ceea ce ne dorim. Sau ceea ce am ales nu este întotdeauna ceea ce am sperat. Dar câtă vreme este vorba despre alegeri, este vorba despre viață. Și asta e tot ce contează. Ceea ce nu ține de alegeri - este sfârșitul. Pentru că...așa e dat să fie!

    Azi, copiilor mei le-aș spune doar atât: nu renunțați la vise! Credeți în visele voastre și luptați pentru ele. Pentru fiecare în parte. Să vă bucurați pentru cele împlinite - vă vor ajuta să vă faceți altele noi; nu vă lăsați doborâți de eșecuri - fără ele n-ați învăța să vă ridicați mai puternici, de fiecare dată.

Zaraza (a lui Ruse)

         

         De mult, de foarte mult timp nu am mai citi cu atâta nesaț o carte. Și tot la fel, nu mai știu de când, cuvintele altcuiva nu au mai reușit să-mi adune bucurii și tristeți laolaltă, amintiri și doruri și regrete și, într-o oarecare măsură - chiar dacă nejustificată - mândrie.

         Să scrii despre Cristian Vasile într-o lume în care puțini sunt cei care își mai amintesc plăcile de vinil, să vorbești despre muncă și talent și dăruire, despre prietenie și credință și principii în vremurile astea în care oamenii nu mai au timp de astfel de lucruri..." mărunte", preocupați să adune valori în buzunare golindu-și sufletele, să faci promisiuni grele și să speri că vei putea să le respecți - nu știu dacă se le numesc, pe toate astea, curaj sau (fără supărare) inconștiență?!

         Nu știu care va fi reacția cititorilor. Nu știu dacă vor fi mulți sau puțini. Tineri sau mai puțin tineri. Dar sper să fie citită. Pentru că merită să fie citită. Pentru parfumul ei. Și pentru lumea dintre coperți. Și pentru pasiunea cu care se trăia și se iubea. Pentru frumusețea poveștii. Pentru fantasticul ei. Și pentru patetismul (adorabil) al dialogurilor. Nimic vulgar, nimic scandalos, nimic comercial. Crâmpeie de viață prăfuită ce au acum șansa să își recapete strălucirea!

         Mulțumesc, Andrei Ruse! Pentru că ai îndrăznit să îți dorești să îl găsești pe Cristian Vasile. De fapt, nu știu exact dacă tu l-ai găsit pe el sau ... el te-a găsit pe tine. Dar, cu siguranță, te aștepta!

Ele

           Azi - cuvintele mele nu se vor plânge. Se vor auzi clar și răspicat. Pentru că poartă în ele atât de multă iubire, recunoștință, admirație, dor - emoții amestecate printre gânduri dezordonate pe care încerc să le așez cuminți, în ungherele sufletului. Azi, ele - cuvintele - vor fi despre ele - femeile din viața mea.

           Mămica mea. Cel mai drag chip. Cel mai cald zâmbet. Cea mai fină mângâiere. Cel mai discret parfum. Cea mai sinceră iubire. Infinită și necondiționată. Cel mai dedicat om. Cel mai corect. Cel mai demn. Cea mai amară tristețe. Cel mai puternic dor.

           Nu știu dacă am spus, atunci când puteai să mă auzi: "Mulțumesc, mami!"?!! Și acum cred că ..."ești prea sus să mă mai auzi"...

           Mulțumesc, mami! Pentru omul simplu care sunt. Omul care crede în oameni, care iubește poezia, care adoră să dăruiască. Omul care greșește și dezamăgește și pierde și cade. Omul care iartă, care învață, care se ridică și o ia de la capăt pentru că speră și crede și iubește.

           Te iubesc, mami! Și te aștept, de când ai plecat, în orele în care ar trebui să visez. Și te caut trist, în fiecare floare cu nume de lacrimă. Și te simt, atunci când am cea mai mare nevoie de o mângâiere. Și-ți primesc surâsul, după ploile grele ce-mi răscolesc sufletul, de undeva, de la marginea unui curcubeu.

           Doamna învățătoare. Răbdare și înțelepciune. Dăruire și blândețe.

           Omul care a crezut în mine și care a știut când să mă încurajeze, cât să mă dojenească, cum să mă îndrume. Omul care a știut să iubească la fel atâtea și atâtea generații de copii.

          

           Delia. Prietena mea din copilărie. Prietena mea de acum. De peste...atâția și atâția ani...

           Apari în cele mai dragi amintiri în alb și negru sau color, cu jocurile copilăriei trăite atât de intens, cu supărări și împăcări, cu planuri și ambiții adolescentine, cu gânduri mature de ...oameni mari...

           Dumnezeu - cel care este ori nu - sau viața sau...pur și simplu alegerile pe care fiecare dintre noi le-a făcut, ne-au purtat în timp atât de departe una de alta! Dar ai fost lângă mine în cele mai frumoase momente și te-am simțit, ștergându-mi lacrimile atunci când nu aveam puterea să o fac eu.

           Mulțumesc, Delia! Pentru faptul că ai rămas o prezență firească și atât de discretă în viața mea!

           Raluca. Mai întâi colegă de facultate. Și mai târziu - fină. Dar întotdeauna prietenă.

           Un om extraordinar de senin. Care zâmbește cu privirea și cu sufletul. Un om puternic și sensibil deopotrivă, un om ambițios, crescut în credință și iubire.

           Mulțumesc, Raluca! Pentru că ...m-ai ales...

           Sofia. Prietena mea. Un om  "construit" după ...formula pe care, cred eu, o are "prietenia".

           Un prieten știe să asculte. Un prieten știe când sufletul tău suportă o dojană sau când are mare nevoie de un surâs. Un prieten te învață și, la rândul lui învață de la tine. Un prieten crede în tine, chiar și atunci când tu nu o mai faci. Un prieten știe când în spatele unui zâmbet ascunzi o lacrimă și când lacrimile tale sunt strigăte de fericire. Un prieten rămâne lângă tine oricât de diferit priviți oamenii, cerul sau un eveniment oarecare. Un prieten nu pleacă. Un prieten te iartă.

           Mulțumesc, Sofia! Pentru că, orice ar fi fost - nu ai plecat!

           Marika. Mătușa mea. "Sufletul curat cu care nu am mai vorbit de foarte mult timp pentru singura lui vină de a avea glasul mamei"...
            ... Înțelegi?
           Te iubesc! Și-mi doresc - chiar dacă gândul meu poate să pară egoist - să fii! Pentru cât mai mult timp. Chiar dacă nu te văd, chiar dacă nu te sun. Te știu acolo. Și ești a noastră. Și noi toți - suntem ai tăi.
          Mulțumesc, Marika! Pentru că în sufletul tău sfărâmat de atât de nedreaptă durere - ai păstrat loc pentru noi! 

           Corina. Nu știu ce te-a adus în viața noastră sau cine - dar știu de ce! Cu tine e foarte ușor să spun "te rog", "mulțumesc", "îmi pare rău" cu tine e foarte ușor să zâmbesc atunci când sunt fericită ori să plâng - când sufletul mi-e trist. E atât de simplu să fiu "eu"!

           Mulțumesc, Corina! Pentru că ai fost...acolo...atunci... Pentru că ești lângă Dănuț. Pentru Vlad. Pentru copilul frumos și matur care ești. 

         Ana mea. Aș vrea să rămână copilul de acum. Sau...măcar să privească mereu viața prin ochi de copil. Să râdă atunci când e supărată, să plângă de fericire, să nu uite să viseze, să spere și să iubească!

         Te-am învățat să mergi - m-ai învățat să mă joc; te-am învățat să vorbești - m-ai învățat să tac; te-am învățat să privești oamenii - m-ai învățat să cred în ei; te-am învățat să îndrăznești - m-ai învățat să râd. Mai am atât de multe lucruri să te învăț și atât de multe - pe care să le învăț de la tine.

         Mulțumesc, fetița mea! Pentru că mă ierți ori de câte ori te cert atunci când ar trebui doar să te iau în brațe! Pentru că mă iubești. Și pentru că te iubesc atât!

          

Dragobete

A venit (din nou) acea zi în care ne amintim că (ar trebui să) iubim! Nu contează pe cine sau ce. Nu are importanță cât sau cum. Iubim! Un om, un gând, o ideea, un drum, o așteptare, o întrebare, un vis...Toți (trebuie să) avem ceva de iubit. (Doar) Azi! De mâine ne întoarcem la viața noastră plină de atât de multe alte lucruri încât...cine va mai avea timp să iubească?!

Iubire de-o zi - ce umple tarabe cu inimi de pluș ori catifea, risipă de flori și felicitări tipizate pentru suflete diferite.