Doamnei învățătoare, cu dragoste!

Draga mea doamnă învățătoare!

Astăzi vă scriu dumneavoastră și cuvintele mele vor vorbi despre recunoștință și respect și dragoste!

Cred că în sufletul fiecărui om învățătorul ocupă un loc aparte. În sufletul meu, cu sigurtanță așa este! Poate că sunt puțin subiectivă, poate că, având în familie un om care și-a dedicat  viața atâtor generații de elevi, am ajuns să privesc altfel oamenii de la catedră. Pentru mine nu există o profesie mai nobilă decât aceea de dascăl. Fără ei, educatori, învățători, profesori - niciunul dintre noi nu am fi unde suntem astăzi, ceea ce suntem astăzi, așa cum suntem astăzi.

Aș putea să scriu pagini întregi în încercarea de a spune tot ceea ce vă datorez. Tot ceea ce însemnați pentru mine. Tot ceea ce simt pentru dumneavoastră. Sunteți - alături de părinții mei dragi -  omul care a crezut în mine și care a știut când să mă încurajeze, cât să mă dojenească, cum să mă îndrume. M-ați învățat să scriu și să citesc, mi-ați arătat frumusețea din spatele rigorii matematicii și logica ce însoțește rotunjimea oricărei înșiruiri de litere. M-ați purtat prin lumea culorilor și a sunetelor, m-ați ajutat să descopăr tâlcul fiecărei povești, m-ați făcut să îmi doresc să știu și să cred că pot! Mi-ați îndrumat primii pași și mi-ați arătat  că nu sunt și nu trebuie să fiu singură. Prieteniile ce s-au născut în anii copilăriei mele au dăinuit peste timp și s-au dovedit a fi cele mai sincere și frumoase prietenii. Pentru că dumneavoastră ne-ați arătat că împreună oamenii pot face minuni.

Peste ani, mi-ați fost alături în clipele de bucurie și de tristețe, v-am simțit mândră pentru fiecare realizare, v-am primit încurajările în momente de cumpănă. Îmi doresc să fi simțit, la rândul dumneavoastră, dragostea mea și respectul și recunoștința!
Cuvinte ce ar putea vorbi despre dumneavoastră? Răbdare și înțelepciune. Dăruie și blândețe. Și iubire. Nesfârșită iubire. Oferită la fel, atâtor generații de copii,
La mulți ani! draga mea doamnă învățătoare!

Mama

Intr-o noapte, la sfarsitul lui martie 2009, asterneai pe hartie ganduri de ramas bun pentru fiecare dintre noi: pentru tata, Danut, pentru mine, pentru nepoti...Stiai ca, nu peste mult timp vei pleca si trebuia sa ne spui, inca o data daca mai era nevoie, cat ne-ai iubit si cat de mult ti-ai dorit sa ne stii pe toti fericiti. Mi-ai dat mie scrisorile, cand am venit acasa, de ziua Anei. Si m-ai rugat sa le pastrez si sa le citim atunci cand vei fi fost mult prea obosita sa mai poti lupta... Atunci cand vei fi incetat sa mai astepti...
Sunt 7 ani de cand ai plecat. De 7 ani, in noaptea in care copiii-l asteapta pe Mos Nicolae, ghemuita in pat, recitesc scrisorile tale - despaturind cu grija hartia deja ingalbenita. Ca-ntr-un ritual, imi trec degetele peste fiecare litera, incercand sa-ti simt mainile catifelate - in timp ce asterneai pe hartie ganduri incarcate de iubire, de durere, de regrete, de neputinta..., si aerul se umple de parfumul tau si ma grabesc sa-mi sterg lacrimile crezand absurd ca doar ele ma impiedica sa-ti vad chipul...

...Imi spui ca esti mandra de mine. Ca sunt fiica pe care si-o doreste orice mama. Dar, oare de ce nu simt asta? De ce traiesc cu gandul ca te-am dezamagit? De ce caut si acum aprobarea ta pentru fiecare alegere pe care o fac?
...Sa am grija de nepotii tai. Sa le amintesc din cand in cand de tine. Sa le spun cat i-ai iubit. Incerc, mami, sa am grija de ei. Sa fiu macar pe jumatate mama care ai fost tu. De amintit, isi amintesc singuri de tine. Si inteleg, poate abia acum, ca iubire se cheama  si mangaierile si dojenile deopotriva.
...Sa fim fericiti si sa nu uit niciodata cat de mult ne-ai iubit. Cum as putea uita, cand inca respir iubirea ta? Cat despre fericire - am invatat sa o gasim in lucrurile simple. Am fost la un pas sa ne pierdem... Am fost la un pas sa ma pierd eu de mine. Ajunsesem sa nu mai stiu cine sunt, ce vreau si...de fapt... ce caut eu in viata mea?!... Iti amintesti? Te-am strigat atunci. Si te-am rugat sa ma lasi, pentru o clipa doar, sa imi asez capul in poala ta si sa ma asculti si sa imi spui ca ma intelegi si ca ma ierti. Sa ma ajuti sa zambesc. Si...curcubeul acela a fost pentru mine!

...Ai fi vrut sa mai stai... Stiu. Si eu mi-as fi dorit sa mai stai... Ai fi fost atat de fericita sa-l vezi pe Dan implinit. Sa-l legeni in bratele tale pe Vladut. Sa-l privesti adormind, sa fii langa el la primul pas, in prima zi de gradinita..., de scoala... Si Ana si Ionut... Sunt sigura ca ai fi fost tare mandra sa-i vezi...liceeni...Daca ai mai fi stat, multe lucruri s-ar fi intamplat altfel, ori nu s-ar mai fi intamplat... Dar stiu. Purs si simplu nu ai mai putut...
Sper ca ne vezi. Si sper ca ne intelegi. Incercam sa fim familia frumoasa pe care tu ne-ai invatat cum sa o avem. Si cum sa o pastram. Nu e usor intotdeauna dar nici nu ne-ai spus ca va fi usor. Plangem si radem impreuna, daruim, iubim, intelegem, mai gresim si ne mai suparam uneori - si atunci avem nevoie de cate o gura de aer - dar ne intoarcem zambind (si sper sa reusim sa ne intoarcem mereu), pentru ca asta e familia noastra! Ce n-ar fi fost asa, daca tu nu ne-ai fi iubit atat!
Mi-e dor de tine, mami! Saruta-l pe tata!...

Nu voi spune azi "La multi ani!" de Sfantul Andrei...

      In anii ce-au trecut, am spus si eu "La multi ani!" in ziua de 30 noiembrie celor ce poarta numele Sfantului Andrei. M-am oprit si eu din goana asta nebuna careia am invatat sa-i spunem viata si m-am gandit la voi toti, Andrei si Andree, fie ca mi-ati fost ori imi sunteti colegi sau prieteni, mai apropiati sau mai putin apropiati, cunoscuti de-acum ori de demult. Sau poate copii, frati, surori, soti, sotii ai vreunui coleg sau prieten ori cunoscut...Mi-am dorit sa va fie bine, sa va bucurati de oameni dragi alaturi de care sa va traiti si sa va impliniti visele! Sa iubiti, sa credeti, sa sperati, sa luptati, sa radeti si sa plangeti atunci cand simtiti, asa cum simtiti. Sa fiti voi cu fiecare rasuflare! Sa acceptati diversitatea si sa dati fiecarui lucru pretul sau.
     Chiar daca sufletul imi spune altceva, chiar daca altele sunt convingerile mele, astazi nu voi spune "La multi ani!" celor ce poarta numele Sfantului Andrei. Nu stiu de ce dar imi vin in minte vorbele dojenitoare, uneori chiar acuzatoare adresate noua, ignorantilor, de catre cei ce pretind ca detin adevarul suprem - spuse intr-o alta zi de sarbatoare care imparte oamenii in buni sau rai: 15 august.
     Daca atunci e gresit sa spunem "la multi ani!" Mariilor, de ce e corect acum sa spunem "la multi ani!" Andreilor? Daca atunci, de "adormirea" Maicii Domnului nu e zi de petreceri si veselie ci de tristete si rugaciune, de ce acum de ...alta "adormire" avem dreptul sa ne bucuram, sa facem urari de viata lunga si sa chefuim alaturi de familie si prieteni? Laic vorbind, tot despre moarte discutam... Moartea Sfantului Andrei.
     Si...imi mai vine in minte ceva. Controversatul - pe meleagurile noastre - Halloween. In credintele poporului roman (si ar trebui sa ducem mai departe credintele si traditiile noastre nu pe cele imprumutate) in noaptea de 29 spre 30 noiembrie ies sau umbla strigoii. De unde mai pui ca este una dintre cele mai importante din an, pentru vraji si farmece. Dar...spre deosebire de noaptea dinaintea sarbatorii tuturor sfintilor - acum, de Sfantul Andrei, e liber la distractie! Nu riscam sa ne arate nimeni cu degetul si sa ne strige in toate felurile posibile ca ne meritam durerile si tristetile si esecurile! Ori c-am fi satanisti, ori pagani ori ...ei, cei drepti mai stiu ce altceva...
     Asa ca...astazi nu voi spune "La multi ani!" celor ce poarta numele Sfantului Andrei. Chiar daca suflteul imi spune altceva. Chiar daca altele sunt convingerile mele.

     Dar asta nu trebuie sa va intristeze. Zambiti si ...bucurati-va de diversitate. In ea sta frumusetea. Ingaduiti-va sa credeti si sa iubiti si sa sperati, aveti curajul si maretia sa fiti voi, in fiecare clipa. E...irepetabila!

Maestrului meu, cu recunostinta!

     O veste trista primita azi dimineata m-a aruncat inapoi in timp, in urma cu...19 ani. Atat a trecut de atunci, de cand v-am cunoscut pe holul Judecatoriei Constanta. Eram un copil derutat si speriat in incercarea de a-mi gasi locul intr-o lume necunoscuta, prea mare, nemeritat de frumoasa chiar si pentru cele mai indraznete vise ale mele. Nu voi intelege niciodata ce v-a facut sa-mi intindeti mana, fara sa ezitati, neconditionat! Singura - n-as fi reusit. Si usor nu a fost nici pentru dumneavoastra. Imi amintesc si acum cum v-ati zbatut pentru mine, asemeni unui parinte care lupta pentru binele propriului copil.

     Mi-ati impartasit foarte multe din tainele profesiei, am "furat", la randul meu, atat cat m-am priceput si sunt constienta de faptul ca drumul meu ar fi fost altul, mult mai neinsemnat si mai sarac, daca primii pasi nu ar fi fost facuti in compania si sub ocrotirea dumneavoastra. De la lucruri ce pot parea banale precum asezarea in pagina, de la exprimare, argumentare logica si juridica si pana la respectul datorat instantei, colegilor, clientilor si nu in ultimul rand mie - pe toate le-am invatat de la dumneavoastra. Si am mai invatat ceva: am invatat sa nu fac compromisuri. 

     Mi-am propus de foarte multe ori sa fac astazi lucrurile in asa fel incat maine sa nu regret nimic. Si iata-ma coplesita din nou de regrete. Pentru aceste ganduri ce vi le spun prea tarziu. Pentru faptul ca nu mi-am facut timp sa vi le fi spus atunci cand inca puteati sa le auziti.

     Vi le spun astazi si vi le voi spune si maine, atunci cand imi voi lua ramas bun si vi le voi spune in fiecare zi de acum inainte. Va multumesc pentru omul care am devenit si datorita dumneavoastra! Va multumesc pentru fiecare sfat, pentru fiecare dojana, pentru fiecare incurajare! Va multumesc pentru ca ati crezut in mine! Va multumesc pentru profesia frumoasa si nobila pe care n-as fi iubit-o atat daca nu ati fi fost alaturi de mine! 

     Drum lin printre stele, Maestre! Recunostina vesnica!

     

Despre cum se dărâmă o casă (2)

A alergat spre barbatul gata sa o asculte, sa ii ofere atentie si mangaiere. Intrebandu-se cum de a putut sa traiasca pana atunci fara el. Simtindu-se norocoasa ca zidul al carui sens nu-l mai intelegea a disparut, lasand loc fericirii in viata ei. Fericire pe care ar apuca-o cu ambele maini si nu i-ar mai da drumul. 

A daramat un zid si a construit un altul... 

Aruncand cu coada ochiului, ridicata pe varfuri, prin crapaturile celui abia ridicat, isi vede intreaga viata de pana atunci, amintiri cladite in timp, locuri si gesturi si cuvinte si emotii ce candva i-a unit pe ei, copiii ce au pornit  pe un drum prea greu pentru tineretea lor. Dar pe care si-au promis sa mearga impreuna atat timp cat o vor face frumos, cu inima deschisa, curat si sincer. 

O dor picioarele, incercand sa se ridice tot mai sus pe varfuri pentru a mai arunca o privire spre ceea ce voia sa lase in urma. Si inima ii bate mai tare si mai tare. Si lacrimi i se preling pe obraz. Si-ntinde mana incercand sa-si ia inapoi fericirea. Pe care a avut-o mereu. Si pe care acum o pierdea, in spatele zidului pe care ea l-a lasat sa se intample...

Casnisnicia are, la fel ca si o casa, ziduri si ferestre. Este cladita cu pasiune, din incredere si respect si intimitate si sinceritate intr-un amestec ilogic, perfect definit. Renuntand la oricare dintre ele - ii afectam structura de rezistenta si totul se poate narui la cea mai mica banuiala.
Daca locul tau nu mai este acolo unde credeai, daca simti ca poti sa-ti cladesti in alta parte fericirea, fa-o curat! Nu darama si nu ridica ziduri fara sens. Exista oricand, o usa! E drept ca, odata ce ai inchis-o, sunt mari sanse sa ramana asa... 

Despre cum se dărâmă o casa (1)

           Am citit undeva - nu mai stiu acum unde, dar imi voi aminti la un moment dat - o teorie interesanta despre casnicie. De fapt, despre motivele care ar putea duce la destramarea ei.

           Ar trebui sa ne inchipuim casnicia ca fiind o casa. Cu ziduri si ferestre. Ziduri in spatele carora pastram intimitatea casniciei, acele lucruri marunte pe care sotii trebuie sa si le impartaseasca unul altuia. Ferestrele - sunt goluri necesare interactiunii cu familia, cu pritenii. Ganduri, gesturi, emotii ce pot fi traite in vazul lumii.

           Conform teoriei despre care vorbeam, problemele apar atunci cand ori el ori ea incep sa impartaseasca unui prieten de sex opus intimitati ce ar trebui sa ramana in spatele zidului, pastrand ascunse fata de partener detaliile acestei prietenii, poate chiar din dorinta sincera de a-l proteja, de a nu-l face sa sufere. Si uite asa, te pomenesti in fata unei ferestre intr-un loc in care ar trebui sa fie doar zid; si in fata unui zid acolo unde lumina trebuia sa circule liber.

           Nu stiu, din perspectiva unui "el" - cel din casnicie - de ce s-ar ajunge la asta. Dar cred ca stiu din perspectiva unei "ea".

           Totul pleaca de la felul diferit in care functionam. In care percem lucrurile. In care ne raportam unul la celalalt. Un barbat va fi la fel si la inceputul relatiei, si dupa un an si dupa 30. Femeia - are asteptari diferite, odata cu trecerea timpului. Si aici, greseste dramatic.

           Femeia are nevoia de atentie. De protectie si tandrete. Are nevoie sa fie ascultata si inteleasa (si chestia asta am citit-o de curand pe blogg-ul lui Tudor Chirila). La inceput el va sti sa raspunda nevoilor ei pentru ca ea va sti sa ceara. Si ii va spune si cum ii place sa bea cafeaua, si care este culoarea sau floarea sau parfumul preferat, si care este sau trebuie sa fie cantecul lor, si ce cadou asteapta de ziua ei si unde isi doreste sa sarbatoreasca un an de relatie, si locul exact din spatele urechii unde ii place sa fie atinsa... Iar lui ii va fi foarte simplu sa o multumeasca. Pentru ca va sti, in fiecare moment, care ii sunt nevoile.

           Peste ani, femeia va avea aceeasi nevoie de atentie. De protectie si tandrete. Dar va inceta sa mai ceara. Crezand, absolut absurd ca nu mai este nevoie. Ca el stie deja. Trebuie sa stie. Doar i-a spus de atatea ori! Iar el, la fel de absurd, va crede ca, din moment ce nu mai cere, ele - nevoile ei, au disparut.  Odata cu nasterea copiilor, problemele de la serviciu, ratele la banca, bolile parintilor etc...

           Si atunci, apare "barbatul chel si cu burta" din povestea lui Chirila, care stie sa asculte, stie sa ofere, stie sa mangaie. Aiurea! Nu stie nimic! Doar ca, din nevoia ei de atentie, de protectie si tandrete, femeia se va simti libera sa ceara. .Si se va amagi crezand ca si-a gasit sufletul pereche si va alerga spre el fara minte dar cu sufletul deschis. Spre el - barbatul ”trecut prin multe, cu cicatrice in suflet si dezvantajat fizic, trecut de prima tinerete" care "stie ca unica sansa este sa mangaie, sa asculte, sa inteleaga, sa fie atent sa deschida usa inainte ca ea sa sune"... Si poate ca o va face un timp. Atata timp cat ea va sti sa ceara!

           Nefericita! Nu se gandeste nicio clipa ca barbatul lasat in urma ar fi putut la fel de bine sa ofere daca ea ar fi continuat sa ceara... Pastreaza pentru el doar timpul necesar discutiilor despre cine sa ia copiii de la gradinita, despre usa de la dormitor care a inceput sa scartaie si trebuie unsa, despre restantele la intretinere... Si ii ofera celuilalt, obosita de atata alergatura intre casa si serviciu, intre nevoile copiilor, pretentiile sefilor si neputinta batranilor ei parinti - timp suficient pentru discutii nevinovate despre viata, nevoi, așteptări, dorinte, frustrari... Ii ofera celuilalt timpul si sansa de a o asculta. Proteja. Intelege. Mangaia. Ii ofera celuilalt timpul ce ar fi putut sa o ajute sa isi pastreze casnicia. 

           Casnicia are nevoie, la fel ca o casa, de ziduri si ferestre. Are nevoie de comunicare. Are nevoie de incredere. Are nevoie de respect. Are nevoie de sinceritate. Are nevoie de intimitate. Pasiunea este cea care ne ajuta sa o cladim. Toate celelalte - sa o pastram.

           De-am sti toate astea atunci cand spunem "da!"... (si uite ca mi-am amintit: Elizabeth Gilbert - Si am spus da! Acolo am citit despre casnicie...). 

            Am invatat din propriile alegeri ca, nespuse la timp, nespuse cui trebuie, cuvintele isi pierd rostul. Cuvintele nerostite la timp - se plang. Nu se vorbesc.

           

Anele mele!

Ana. Mamica mea.

Mi se spunea ca timpul, chiar daca nu poate vindeca ranile, nu poate umple golul lasat de plecarea ta, ma va ajuta sa invat cum sa traiesc cu durerea. Si sa reusesc sa zambesc gandindu-ma la tine.

Mi-e dor de tine. Cumplit de dor. Daca as mai putea avea o clipa doar cu tine, numai o clipa, mi-as pune capul in poala ta, mi-as umple sufletul de parfumul tau si simturile de mangaierea ta fina. M-as ghemui in bratele tale si lacrimile ce pana atunci mi s-ar fi prelins pe obraji s-ar transforma in zambet.

Datorita tie sunt omul de azi. Nu stiu daca sunt asa cum iti doreai. Mi-am dorit sa fiu. Am incercat sa fiu. Inca incerc. Iubesc. Si cred. Si sper. Si lupt. Si cad. Dar ma ridic. Gresesc. Ranesc. Dezamagesc. Plang. Rad. Plec. Revin. Raman. Pentru ca tu m-ai invatat ca toate astea sunt firesti.

Ana. Mama omului de langa mine. Plecata si ea mult prea devreme. Fara sa stie cata nevoie mai avea de ea. Fara sa stie cata nevoie as fi avut eu de ea. Nu am cunoscut-o dar o vad  tristetile lui. O intalnesc uneori in parfumul prafuit al unei amintiri ce-l face sa zambeasca. Si-i multumesc. Pentru felul in care el ma priveste.

                                                                                                                   

Ana. Fetita mea.

Ai un nume frumos, delicat si puternic în acelasi timp. Nu l-am cautat si nu l-am ales pentru semnificatiile lui. Era numele bunicilor tale - una, pe care nu ai cunoscut-o, cealalta - care te-a tinut in brate si te-a iubit nespus. Sa-l porti cu drag  si cu mandrie. Nume frumos, ca sufletul tau, nume cu parfum de tristeti si aduceri-aminte, strigat de credinta si potop de iubire!

Foloseste-te in viata asta de intuitie pentru a alege calea cea buna!  

Anele mele. 

Cuvintele - mi se preling pe obraz, spalandu-mi tristetile intr-un zambet cu gust sarat...

Cuvintele - imi spun iubirea pentru fetita mea si fericirea de a o strange in brate azi si in fiecare zi!