Ai vrea, uneori - gândurile să-ți fie știute de alții (ori de cineva anume) fără să fie nevoie de cuvinte, culori ori sunete. Să fie simțite din tăcerile tale, înțelese din zâmbete sau din lacrimi, surprinse în urmele pașilor ce-i aștepți ori în umbrele de pe fața ta.
Ai încercart folosind cuvinte - ale tale sau ale altora. Spuneai vis - se-nțelegea dor; spuneai durere - se-nțelegea renunțare; spuneai adevăr - se-nțelegea joc.
Culorile - nu te-au ajutat nici ele. O pată de verde, o linie de orizont, un strop de violet, crâmpeie de galben... Cine și ce să înțeleagă?
Nu te-au ascultat nici sunetele. Poate că nu ai găsit cheia potrivită să deschidă portativul pe care să așezi apoi, glasul gândurilor tale.
Și-apoi, nu orice șoaptă se potrivește unui gând, nu orice linie trasează orizontul, nu orice sunet mângâie un dor. Negăsind combinația potrivită de nuanțe, cuvântul care să descrie fidel fiecare dorință, sunetul ce poate mângâia cel mai puternic dor, ai încercat să...inventezi unele. Amestecând pulbere de stele, îmbrățișări de suflet și firimituri de taine doar de tine știute.
Ai spus tot. Ți-au mai rămas doar umbrele de pe față, urmelor pașilor ce-au plecat, zâmbete cu gust sărat și...tăcerile. De ce nu poate nimeni (sau cineva anume) să-ți înțeleagă gândurile simțindu-ți tăcerile?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu